Ion Marin: „Tot ce am se datorează Universității”

Spitalul de Traumatologie și Ortopedie s-a ascuns de aglomerația centrului capitalei după colțul străzii Toma Ciorbă. În blocul tupilat printre brazi ne așteaptă în vizită renumitul medic traumatolog Ion Marin care, de mai bine de jumătate de secol, predă studenților de la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”(USMF). Pentru el, USMF nu e doar un loc de muncă. Pentru sacrificiul său din toți acești ani, profesorul Marin s-a învrednicit de trofeul „Gala premiilor în sănătate”, ediția 2014 la categoria „Performanță în activitatea didactică”.

Traversez, împreună cu fotoreporterul nostru, curtea spitalului așa cum ne-a spus portarul: „Până la havuz și după asta spre kozîriok”. Ne întâmpină un miros de spital care vine parcă din copilărie și care-i îmi reamintește imediat de injecții și izul de clor. Pe profesorul Ion Marin l-am găsit repede. În biroul spațios răsună, dintr-un aparat mic de radio, muzică populară. Ion Marin se grăbește să-l deconecteze și, cu o energie de invidiat pentru vârsta lui de 83 de ani, se ridică să salute „două fete frumușele”. Așa i-am părut.

„N-am greșit profesia”

Biroul său în nuanțe maronii abundă în fotografii ale vremii, vrafuri de cărți și instrumente folosite în ortopedie. „Iată uitați-vă aici – pe toți pereții aceștia e numai didactică. Peste tot aici e istoria Universității noastre: portrete ale oamenilor iluștri, exemple pentru studenți, manuale…”, ne arată Ion Marin. Profesorul și medicul traumatolog Marin muncește la USMF din ziua în care a fost înființată Catedra de Ortopedie și Traumatologie, în septembrie 1962. „Iată acolo e prima fotografie a catedrei. Ia găsiți-mă pe mine”, zâmbește doctorul.

MedNews: De ce ați ales anume această profesie?

Ion Marin: În viața fiecărui om, o mare influență o are familia, fie ea cu carte sau fără. Familiile de țărani au avut tradiții foarte puternice. Nici o universitate nu compensează ceea ce dau cei șapte ani de acasă. La mine în familie era exact așa, deși mama avea două clase primare, iar tata – trei clase de liceu. Eu am făcut clasele primare și m-am dus la școala nr. 1 din Bălți. Din școala aceea au ieșit și miniștri, și rectori, și doctori, și fizicieni… Oameni mari! Cerințele erau peste puteri. Puțini rezistau. Din 83 de novici, am absolvit doar 13 și nimeni nu se supăra. Mulți elevi au plecat pentru că n-au rezistat foametei din 1946… Toate acestea formează omul. După asta am venit la medicină. Eu nu cred că aici trebuie de căutat ceva neobișnuit sau de presupus o mare pasiune. Probabil că pe acele vremuri doar Universitatea de Stat și Universitatea de Medicină erau instituții prestigioase. Dintre acestea, medicina mi s-a părut mai bună.

MedNews: Cum a fost studenția?

Ion Marin: În 1951 am intrat la medicină și am învățat șase ani. N-am simțit niciodată vreun disconfort. Îmi plăcea tot. Era clar pentru mine că mi-am ales profesia potrivită. Pe atunci, universitatea avea profesori aduși din Rusia, adevărați aristocrați, oameni excepționali care au avut răbdare să ne asculte limba rusă schimonosită și să ne aprecieze nu limba, ci cunoștințele. Nu veți găsi pe nimeni la universitate care să-i vorbească de rău.

Profesorul cu discipoli celebri

După absolvirea facultății, tânărului Ion Marin i s-a propus să fie medic-șef la un sanatoriu cu 200 de paturi. „Atunci decanul facultății m-a tras de mânecă și mi-a spus „Nu te duce! Te vor mânca!”. Foarte bine a spus, altfel am avut să mă pierd printre șefi și să bâjbâi prin relațiile sociale. Așa că am plecat în satul Danul din raionul Glodeni”, își amintește profesorul.

MedNews: Astăzi puțini studenți ar mai alege să meargă să lucreze la sate…

Ion Marin: Eu am ales să fac medicină adevărată. Când m-am pomenit în sat, acolo nici nu era încă spital, ci o casă a unei familii deportate. În trei ani, am găsit limbaj comun cu colhozul și i-am convins să facă din casa aceea un spital. Cu eforturi comune am ridicat un spital frumușel, cu aparate bune pentru acea vreme, cu o farmacie alături. Și astăzi mă bucur că am ales spitalul sătesc și nu sanatoriul.

Vocea i se încălzește când vorbește despre satul în care a lucrat ca tânăr specialist. Nu în zădar și peste 50 de ani, mulți săteni se mai adresează la doctorul Marin. După ce s-au scurs trei ani de muncă în sat, administrația a vrut să-l numească șef la Spitalul raional, dar a refuzat. A preferat să revină la Chișinău și să facă doctoratul.

MedNews: Tot atunci ați început a preda studenților. Vă mai amintiți de prima grupă de studenți?

Ion Marin: Da, era extraordinară (zâmbește). Mie îmi plăcea să predau. Mă înțelegeam bine cu studenții, mai ales cu cei care făceau carte. În grupele mele au fost învățăcei deștepți care acum sunt medici foarte buni: Gheorghe Ghidirim, Stanislav Groppa… Nu vreau să mă laud că am făcut cine știe ce. Au fost mulți băieți de treabă în grupele pe care le-am condus. De fapt, eu tot mă consider norocos că am lucrat cu ei.

MedNews: Leneși sunt în toate generațiile. Cu ei ce făceați?

Ion Marin: Au fost și din aceștia. Le puneam notele pe care le meritau. Nu „rupeau” cărțile și nu prea îi vedeam nopțile prin bibliotecă. Mulți erau mediocri.

MedNews: S-au mai schimbat studenții cu trecerea anilor?

Ion Marin: Nu foarte mult. Adevărați „fanați” ai medicinii cum erau vreo 10%, așa sunt și acum. Vreo 80% sunt studenți bunișori, iar restul sunt leneși. Așa a fost, așa este și așa va fi. Bineînțeles, și acum sunt băieți foarte deștepți, adevărate talente. Dar noi pierdem fondul de aur al țării când toți acești tineri se duc în alte țări. Mulți nu se vor mai întoarce… Cu unii mai țin legătura. Ne sunt recunoscători. E plăcut să auzi cuvinte frumoase din partea lor.

MedNews: În timp ce prin sălile de clasă s-au perindat generații de studenți, s-au schimbat și limba de predare, și tehnologiile, și oamenii, cum v-ați adaptat acestor schimbări?

Ion Marin: Totul se preda în limba rusă până în momentul în care Nicolae Testemițanu a schimbat vectorul spre limba română. Atunci trebuia de pregătit manuale, lucrări, planuri și programe în limba română, iar noi, profesorii, am început a lucra la traduceri. Foarte mult au muncit oamenii aceia…

„La baza vocației de medic stă munca”

Ne-a arătat manualele pe care le-a tradus cu multă trudă pentru studenți și care le sunt și astăzi de ajutor. Dintr-un dulăpior de sticlă, a cărui cheie permanent o ține în buzunar, scoate o carte pe care a tradus-o încă în 1965. Volumul cu foi îngălbenite și caractere chirilice îi tremură ușor în mână. Elena, fotoreporterul, vrea să-i facă o poză cu cartea, iar el spune modest: „Ei, nu mă fotografiați pe mine, mai bine numai cartea…”.

MedNews: Ați tradus o mulțime de cărți…

Ion Marin: E o muncă migăloasă. Unicul lucru care ne încuraja era situația în care ne aflam și motivația că schimbăm lucrurile. Pe lângă asta, ne-am perfecționat și limba. Am făcut toate acestea pentru studenți, pentru a simplifica procesul didactic.

MedNews: Ați sacrificat mulți ani pentru formarea specialiștilor în medicină. Unii spun, însă, că medicina nu se învață, că este o vocație.

Ion Marin: Nu pot să neg faptul că există o atracție interioară față de profesie – ceva care nu depinde de om, o predispoziție. Dar pe de altă parte este destinul care te ajută sau nu să-ți realizezi această vocație. Însă la baza tuturor stă munca. Poți să ai și vocație, și mâna destinului, dar dacă nu muncești – nu vin rezultatele. Și încă ceva – filosofii vechi spuneau așa: e important ce înveți, dar e mai important de la cine.

Doctorul Marin mărturisește că și el a avut noroc de profesori buni. Îndrumat de ei, a scris teza de doctor habilitat pe tema traumatismelor la copii, iar cea de doctor în științe – despre tumorile la oase. Întrebat cum pot fi prevenite și tratate aceste boli, Ion Marin ne-a spus că profilaxia trebuie să fie în capul listei. „De profilaxie se poate ocupa doar un specialist bine pregătit. Un medic slab nu știe cum să preîntâmpine o boală. Eu le spun studenților mei că pentru a trata un bolnav, trebuie să știi ce studiezi, iar să știi ce studiezi, înseamnă a ști să vorbești cu el. În medicină lucrurile nu sunt chiar așa de clare și scrise ca-n computer. Multe trebuie să le scrii tu în computer”, spune medicul.

MedNews: În palmaresul dvs. sunt sute de lucrări științifice, publicații și chiar invenții. Cum au luat naștere acestea?

Ion Marin: Trebuie să citești toată literatura care vizează subiectul de care ești interesat și să vezi ce s-a făcut, ce nu s-a făcut, ce trebuie de făcut și ce mai poate fi făcut. Important e ca studentul să pună corect întrebarea care-l frământă, pentru că doar în acest fel va obține un răspuns. Iată aici iau naștere invențiile, inclusiv și cele șase ale mele. Dacă stai întins în pat, n-o să obții nimic. În timpul operației, când te ciocnești cu o problemă, îți vine și scânteia aceea care te ajută să-ți dai seama că poți inventa ceva mai bun. Pe urmă se începe birocrația – comisiile de brevetare pe care inevitabil trebuie să le treci, pentru că ele sunt un fel de filtru. Am șase brevete, dar numai 92 de inovații le-am certificat. Deși sunt ale mele, nu mi-a plăcut niciodată mașinăria birocratică și preferam să nu-mi mai bat capul cu brevetarea.

Păstrează fotografii și radiografii cu cele mai complicate cazuri. Unul dintre cazurile documentate de profesorul Marin s-a întâmplat în 1968, iar dumnealui a monitorizat pacienta până în 2008 pentru a urmări starea ei de sănătate după transplant. Această pacientă i-a sugerat prima invenție. Până atunci, la mulți bolnavi, în canalul osos se forma puroi după transplantul de os, iar riscul de amputare era mare. Profesorul Marin a găsit cauza și a inventat aloplastia osoasă cu grefe. Medicul ne-a spus că de cele mai multe ori însăși pacienții i-au dat indicii pentru invențiile sale. Pentru toate acestea a fost decorat cu Ordinul „Gloria Muncii”, medalia „Veteran al Muncii”, insigna „Eminent al Ocrotirii Sănătăţii”, titlul onorific „Om Emerit”, insigna de „Inventator Emerit”. Lângă aceste mari trofee a așezat pe raftul de acasă și cel obținut la „Gala premiilor în Sănătate” despre care spune că i-a adus o mare satisfacție spirituală și aprecierea studenților.

„Tot ce am astăzi e datorită universității”

După ce formal interviul a aluat sfârșit, Elena i-a adresat domnului Ion Marin o ultimă întrebare: „V-a părut rău vreo dată că ați ales cariera medicală”? Domnul profesor n-a stat nici o clipă pe gânduri: „Ceea ce am eu astăzi, e mult sau e puțin, e datorită universității. Eu nu-mi închipui cum puteam deveni cel care sunt fără universitate. Nu putea să-mi pară rău că am ales această profesie după toate cele trăite. Dacă sunt aici și dacă vă povestesc toate acestea, înseamnă că mi-a plăcut”. Doctorul Marin are două fiice, mezina pășindu-i pe urme și devenind și ea medic. Profesorul regretă că nepoții au decis să se dedice dreptului, dar, cu un mic oftat, spune: „Ce să faci dacă nu-i atrage medicina? Cu de-a sila tot nu se poate”.

Ne adunăm încet lucrurile și-i strângem mâna domnului doctor, iar el insistă să ne petreacă până la ieșirea din spital. În hol, se oprește în fața portretelor medicilor care nu mai sunt printre noi și care au fost mândria spitalului, iar mie îmi pare că-i mulțumește și-i pomenește tăcut. La ușă ne zâmbește cu bunăvoință, iar noi îi urăm ceea ce cu adevărat contează. Sănătate.