Eu știu că ei există, dar niciodată nu i-am văzut în realitate. Poate pentru că bolnavii de HIV/SIDA nu obișnuiesc să le spună tuturor despre boala lor. De cele mai multe ori nu le spun nici măcar rudelor, asta pentru că de cele mai multe ori ei sunt renegați și „aruncați” fără milă din familie și din societate.
Cine sunt sau, mai corect ar fi, cum sunt bolnavii condamnați la o boală fără leac? Mânați de această curiozitate, am ajuns la Dispensarul Dermato-Venerologic Republican.
CONFIDENȚIALITATE
Suntem însoțite pe coridoare de șefa secției Angela Nagâț și de Sergiu Vasiliță, vice directorul instituției. Aproape că nu avem voie să facem nimic. ESTE INTERZIS.
„Nu aveți voie să fotografiați pacienții fără permisiunea lor”
„Nu aveți voie să fotografiați medicii fără permisiunea lor”
„Fișele medicale sunt codificate și nu aveți voie să le fotografiați”
„Nu aveți voie să fotografiați medicamentele”
Nu avem voie. Știm. Ne conformăm.
Virusul HIV nu poate fi înlăturat din organism cu niciun tratament!
Pacienții
Iată-i. Îi vedem de departe cum stau pe coridor și așteaptă. Când mă apropii, rămân un pic uimită. Oameni obișnuiți. Tineri. Îmi dau seama că aveam greșita impresie că majoritatea celor care se îmbolnăvesc sunt consumatorii de droguri.
Angela Nagâț: Dacă la început, preponderent erau persoane consumatoare de droguri pe cale injectabilă, acum cele mai multe cazuri de infestare sunt pe cale sexuală. Pacienții noștri sunt persoane obișnuite, sănătoase, cu o viață socială activă, dar care au avut contact sexual neprotejat.
SIDA a fost importată în Republica Moldova în 1987 de către un cetățean african, student la Universitatea Agrară.
Pentru că nu avem voie să-i fotografiem, mă sprijin de un perete și îi examinez. Toți sunt tineri. Un cuplu discută ceva în șoaptă și se uită cu îngrijorare la fotografa noastră, Elena. Parcă dându-și seama de frica provocată de prezența ei, Elena ia mâinile de pe aparatul de fotografiat și îl lasă să stea liber, agățat de gâtul ei, prin aceasta dându-le de înțeles că nu va încălca una din reguli – FOTOGRAFIATUL PACIENȚILOR ESTE INTERZIS. Atenția lor se mută spre mine. Liniște. Se aude doar scrâșnetul pixului meu care scrie și scrie, și scrie. Pe scaunul de alături stă o doamnă de vreo 35 de ani cu ochelari negri, mari, rotunzi pe ochi. Sunt ca un fel de paravan în spatele cărora se ascunde și se simte protejată. O altă femeie ține pe brațe o geantă din care se vede o foaie ieșită pe jumătate cu rezultatele unei analize. Eu mă uitam la ei, iar ei la mine. Privirea lor parcă spunea: „nu ne întreba nimic…nu ne întreba nimic”, așa că…am tăcut.
În unul din cele două cabinete de ambulatoriu, medicii prelevă sânge din venă unui tânăr de vreo 25 de ani, care atunci când ne vede intrând în cabinet, ne spune repede:
– Vă rog, nu mă fotografiați.
Elena începe să se agite, făcându-și griji că reportajul nu va avea suficiente fotografii din cauza confidențialității impuse și pe care suntem obligați să o respectăm. Observă pe masă o casoletă plină cu multe eprubete pline cu sânge.
– Pot să-mi iau niște sânge în eprubetă?
Toți își îndreaptă privirile spre Elena, care imediat își dă seama cât de stranie a sunat rugămintea ei.
– Ă-ă-ă…poze…poze cu eprubetele cu sânge…pot să fac?
Medicii din cabinetele de ambulatoriu vorbesc cu pacienții și la necesitate îi internează în spital. Dacă este depistată o maladie concomitentă, de ex. tuberculoza sau o maladie chirurgicală acută, pacientul este direcționat la instituțiile medicale din țară pentru acordarea asistenței medicale specializate.
Secția pentru tratament antiretroviral
Când am intrat în secție, pe coridor erau trei bărbați care au dispărut imediat ce ne-au văzut acreditările din piept și aparatul de fotografiat.
Angela Nagâț: Gata n-o să-i mai vedeți. S-au ascuns cu toții.
Secția are 35 de paturi – 30 pentru maturi și 5 pentru copii.
Deși în secție sunt internate 25 de persoane, coridoarele sunt goale. Aproape toate ușile ni s-au închis în nas.
Angela Nagâț: Doamna Maria și-a dat acordul să o fotografiați și să vă vorbească.
Pacienta ne întâmpină zâmbind. Are 55 de ani și niște ochi albaștri, ca cerul, accentuați și de halatul de cameră, în aceeași culoare. Pentru că o văd atât de deschisă și pozitivă, încep imediat dialogul.
Reporter: Fiecare pacient din această secție are o istorie. Care este istoria Dvs.?
Și…pauză.
Deși ne-a zâmbit și a fost tare binevoitoare când am intrat, acum a începe să plângă.
Încetișor
Maria (nume schimbat): Nici un frate nu mă suportă. Copiii la fel nu mă acceptă… Soțul a decedat acum 18 ani… nu am avut niciodată cu nimeni relații sexuale, iar cu trei ani în urmă am fost violată. Când am aflat că sunt HIV pozitivă am albit la cap…. Nu am știut că …Nu pot să povestesc …
Stă pe o margine de pat și plânge încetișor. În cele câteva secunde și în cele câteva lacrimi șterse cu dosul palmei am văzut toată drama și durerea acestei femei. Angela Nagâț se apropie de ea, îi pune o mână pe umăr și preia șirul poveștii, lăsându-i pacientei timp pentru a se liniști.
Angela Nagâț: Acum trei ani, doamna Maria a început să aibă probleme cu sănătatea și a slăbit foarte tare. Boala a fost depistată tardiv, atunci când imunitatea era foarte joasă, când au început deja infecțiile oportuniste. Când s-a internat la noi era într-o stare foarte gravă, terminală.
Infecția oportunistă este o infecție determinată de un germen oportunist ( bacterie, virus, ciupercă, protozaur) care de obicei este puțin agresiv, dar care devine virulent și capabil să producă grave complicații când se dezvoltă la un bolnav în stare de deficiență imunitară.
Maria: Nu credeam că o să ajung la ziua de azi. Acum mă simt foarte bine, medicii mi-au dat viață… Eu trăiesc.
Reporter: Mulți pacienți nu spun nimănui despre boala lor, Dvs. ați spus rudelor despre faptul că sunteți HIV pozitivă.
Maria: Este corect că unii bolnavi refuză să dezvăluie statutul lor de bolnav, pentru că suntem discriminați. Nora mea a spus la tot satul. Consecințele-s dureroase. Suport greu atitudinea negativă a oamenilor față de mine.
Angela Nagâț: Dacă acum trei ani Maria nu ar fi urmat tratamentul, ea ar fi decedat. Mai întâi am tratat infecțiile oportuniste, după care a urmat tratamentul antiretroviral. Acum, după cum vedeți, duce o viață absolut normală. Hernia de disc este singura ei problemă. Maria este infectată HIV/SIDA, dar nu are SIDA.
Cel mai în vârstă pacient are 72 de ani.
Pe patul de alături, o altă pacientă, de vreo 40 de ani este atât de mărunțică de statură și slabă, încât patul de spital pare enorm pentru ea. Ne permite să-i fotografiem doar mâna conectată la o perfuzie.
Reporter: Pentru câte zile sunt internați pacienții?
Sergiu Vasiliță: De la 10 zile până la o lună. În funcție de situație. Dacă este vorba de toxoplasmoză cerebrală, pacientul va fi supravegheat o perioadă mai îndelungată.
În salonul 1 și 11 sunt internați pacienții în stare gravă, terminală.
Angela Nagâț: Dacă vreți, puteți să intrați să o vedeți pe pacienta din salonul 11, dar nu aveți voie s-o fotografiați și să vorbiți cu ea.
Pășim încet, ca să n-o deranjăm, să n-o trezim în caz că doarme.
Sergiu Vasiliță: Pacienta este deja în stadiul SIDA, i-a fost afectat creierul. Are encefalopatie, leucoencefalită multifocală și toxoplasmoza cerebrală. Prognoza ei nu este chiar favorabilă…
Are ochii închiși. Părul ei nu a mai fost vopsit de vreo două luni, pentru că are rădăcinile negre, iar firele blonde sunt de un galben spălat, bolnăvicios. Pe noptiera de lângă pat stă un pieptene, probabil că cineva are grijă să o pieptene. Are buzele și limba albastră. Medicul ne spune că este pentru profilaxia și tratamentul candidozei. Angela Nagâț o strigă pe nume și ea deschide ochii. O întreabă dacă a mâncat, ea încearcă să spună ceva dar doar bâiguie niște cuvinte indescifrabile. Privirea ei spune multe. Că nu acceptă situația în care a ajuns. Că vrea să lupte. Că este dornică de viață.
Ochii i se înlăcrimează și noi ieșim încet din salon.
Tuberculoza este prima infecție oportunistă în cazul pacienților HIV pozitiv.
Angela Nagâț: Pacienții în stare terminală stau la noi până în ultima clipă, dar pot să plece acasă pe două picioare, așa cum este în cazul Mariei, pacienta cu care ați discutat. Avea SIDA, dar a fost salvată.
Reporter: Reiese că…SIDA se tratează…
Angela Nagâț: Nu. Virusul nu se tratează definitiv, el rămâne în organism. Noi tratăm maladiile oportune care provoacă SIDA. Într-un fel, ele „mănâncă” organismul, iar noi ridicăm și menținem imunitatea cu preparatele specifice, pentru a proteja organismul de maladiile concomitente.
Laborator
Aici este adus sângele colectat. Este o zonă restricționată și poate intra doar medicul și laborantul, îmbrăcați în echipament special, steril: mănuși, bonetă, ochelari, bahile, costum și halat. Măsura este necesară nu doar pentru siguranța medicului, dar și pentru siguranța materialului colectat. Pentru ca să avem un reportaj bine documentat, medicii ne-au permis să intrăm acolo unde nici măcar medicii nu au acces. Asta după ce ne-au „împachetat” în echipamente sterile din cap până în picioare.
Laboratorul este împărțit în trei zone – extragerea, amplificarea și citirea rezultatelor.
În cele trei zone se aude un zumzet ca într-un roi de albine. Aparate mai mici, mai mari, pe masă, pe podea. Toate funcționează. Toate „zumzăie”.
După ce sângele este colectat în eprubete, un cod de bare se încleie pe recipient, iar un alt cod identic este încleiat într-o agendă.
Fiecare eprubetă cu sânge care ajunge în laborator, este agitată un pic, introdusă în container, după care într-un aparat. Tamara Iancearovschi, biolog și medic laborant, ne spune că analiza sângelui trece prin mai multe etape, iar rezultatul este gata în șapte ore.
„Zona de citire a rezultatelor” este cea mai sterilă. Pe ecranul calculatorului sunt deschise două ferestre. Pe una sunt multe punctișoare albastre, care, mă lămurește medicul, sunt celule CD4, specifice bolnavilor HIV infectați. Este o analiză esențială în stabilirea tratamentului. Când numărul lor este mai mic de 200, bolnavul intră în stadiul SIDA, prin urmare, în organism încep infecțiile oportuniste. Numărul optim de CD4 este de 500.
Reporter: Lucrați într-un mediu destul de periculos. Aveți vreo frică?
Tamara Iancearovschi: Nu, nu-mi este frică. Noi deja știm că lucrăm cu pacienți infectați, așa că luam măsurile de protecție.
Consiliere psihologică și juridică
Într-un singur cabinet, pacienții pot fi consultați atât de psiholog cât și de juristul care are grijă în special de apărarea drepturilor persoanelor HIV pozitive. Pacienții pot venim după orice sfaturi în caz că nu știu cum să procedeze din momentul ce și-au aflat statutul de bolnav, iar întrebările sunt multe și…dureroase.
Ce să facă atunci când au aflat diagnosticul?
Cum să dezvăluie rudelor statutul lor de persoană HIV infectată?
Cum se poate răsfrânge această situație asupra vieții lor?
Cum să-și protejeze familia, prietenii, colegii de lucru?
Este foarte important să se documenteze și să știe aceste detalii, pentru că în caz de infestare intenționată riscă pușcărie.
Reporter: O persoană HIV pozitivă trebuie să-și anunțe rudele despre problema lor?
Psiholog: Este dreptul lor să decidă dacă le spun sau nu rudelor despre boala lor. Poate păstra secretul și are tot dreptul.
Medicul infecționist.
În fiecare zi consultă până la 60 de pacienți suspectați că au HIV/SIDA. Aflu că nu este necesar să se prezinte toate rudele bolnavului, ci doar partenerul cu care a avut contact sexual. Dacă se stabilește că și soția/soțul este HIV pozitiv, copiii tot vor face testele.
Depozitul cu medicamente
Intrăm într-o cameră plină cu rafturi, împărțite în secțiuni, cu cutii aranjate una peste alta. În fiecare secțiune câte o denumire de medicament. Evident, nu avem voie să facem poze și ni se explică și de ce – cineva ar putea recunoaște ambalajul și denumirea preparatului și astfel să-și dea seama că ruda lor sau colegul este HIV infectat. Pacienți care lucrează peste hotare, dar sunt puși la evidență la noi în țară, vin la fiecare 3 luni după medicamente.
În mediu, aici se tratează 700-800 de persoane pe an.
În Secția pentru tratament antiretroviral lucrează trei medici în staționar și doi în ambulatoriu, zece asistente și șapte infermiere.
CE FACI DACĂ AI FOST ÎNȚEPAT ÎNTÂMPLĂTOR SAU INTENȚIONAT CU UN AC INFESTAT?
Reporter: Lucrătorii medicali de aici lucrează cu sânge infestat. Deși se iau toate măsurile de siguranță, bănuiesc că au fost cazuri cu înțepări accidentale, nemaivorbind de cazurile în care pacienții i-au înțepat intenționat pe medici, cel mai recent caz fiind cel de la Edineț. Ce măsuri trebuie să întreprindă un medic, dar și orice persoană care a fost înțepată accidental sau intenționat cu o seringă infestată?
Angela Nagâț: Dacă a nimerit sânge infestat pe mână și dacă mâna nu are nicio leziune, nu există niciun pericol, trebuie doar să țină mâna sub un jet de apă curgătoare. Dacă virusul a intrat în organism (prin înțeparea cu un ac cu urme de sânge, viol, mușcătură), persoana trebuie să se prezinte la cel mai apropiat centru Teritorial HIV pentru a fi supusă URGENT măsurilor de profilaxie, dar nu mai târziu de 72 de ore de la incident. Profilaxia post-expunere (PPE) va începe imediat și va fi administrată timp de patru săptămâni. Testarea HIV este efectuată imediat după expunere, apoi la șase săptămâni, 12 săptămâni și într-un final, la șase luni, atunci când se va stabili dacă persoana dată a fost sau nu infestată.
Ca să fii infestat, sângele trebuie să fie vizibil.
În 2014 au fost înregistrate 42 cazuri de înțepare, în 17 dintre cazuri fiind implicați lucrătorii medicali. Nici unul din ei nu a fost infectat. De altfel, în ultimii zece ani nu s-a confirmat nici un caz de infectare în urma înțepărilor accidentale sau intenționate.
În 2014 au fost înregistrate 831 cazuri noi de HIV/SIDA. În total, până la 1 ianuarie 2015 în Republica Moldova stau la evidență 9389 bolnavi HIV/SIDA, dintre care 120 de copii, 3932 de femei și 5457 de bărbați.
Reporter: Violeta Colesnic
Foto: Elena Covalenco
