Secția de Reanimare este ca o cameră de tranziție. Urmează transferul …ori în secție, ori la morgă cu un cearșaf pe cap.
Pereții de lângă ușa de la intrarea în secție sunt sprijiniți de oameni triști. Cineva tace, cineva vorbește în șoaptă. O femeie de vreo 60 de ani ține în mână o geantă din care se vede o sticlă cu apă plată. Mâna îi tremură. N-am îndrăznit s-o întreb ceva. Este suficient s-o privesc în ochi ca să-i înțeleg durerea. O altă femeie stă pe scaun cu un borcănel cu zamă călduță învelit cu grijă în câteva ștergare pentru a-l păstra cald. Absolut toți se uită atenți la mânerul ușii în așteptarea unui medic care să le aducă o noutate despre cineva care se află între viață și moarte.
Secția Reanimare. 100 de persoane în colectiv. Secția este dotată cu 23 de paturi, în condițiile în care zilnic, sunt îngrijiți și tratați 24-25 de pacienți. Într-un an, prin această secție trec aproximativ 2200 de pacieți. 20% din ei pierd lupta cu viața…
Scutece absorbante. Le vezi peste tot: pe scaune, în pungi, în mâinile rudelor care stau pe coridoare sau pe targa asistentelor. În această secție, în care pacienții aproape că nu se mișcă, scutecele au devenit ceva indispensabil.
Medicii. Serioși. Mult prea serioși. Nicăieri n-am mai văzut medici care prin atitudinea și privirea lor să transmită atâta gravitate. Majoritatea sunt înalți, cu o pronunțată constituție atletică. Vorbeam cu ei și mă simțeam mică-mică.
– E ca și cum ai trăi pentru alții. Nu poți zâmbi, să fii fericit. Evident, te implici emoțional. Tot ce se întâmlă aici își lasă amprenta și în viața noastră de zi cu zi. După serviciu, când mergem la vreo întâlnire cu prietenii, ne vine cam greu să ne relaxăm. E nevoie de o perioadă de timp ca să te rupi de tot ce se petrece în secția de Reanimare.
Alexandru Clim, șeful secției Reanimare, medic anestiziolog-reanimatolog
Agenda. O poartă în buzunar chiar și în afara spitalului. Fiecare pacient își are pagina și istoria lui.
Sonde. La nas. La gură. După ureche. La mâini. La picioare. Toate conectate la aparate.
Aparate. Ele mențin viața. Ele confirmă moartea.
”Ori respiri, ori te duci…”
Respirația. Majoritatea pacienților respiră datorită aparatelor. Oxometrul preia funcția plămânilor pentru a lăsa organismul să lupte. Cu cât mai mult timp va fi ventilat, cu atât șansele de supraviețuire sunt mai mari.
”Protejăm o funcție vitală – respirația”
Sincronizare. Medicul și asistenta stau aplecați deasupra pacientului și discută ceva. La căpătâi stă masa cu multe instrumente.
– Foarfeca! – și ea i-o întinde înainte ca el să rostească până la sfârșit cuvântul, parcă citindu-i gândurile.
– Tifon!
– Plasture!
– Ține aici…
Cu atenție și grijă, cu o mână îi ține fixată bărbia, cu cealaltă fruntea. Medicul face o mișcare și se aude un sunet șuierat, puternic, ca o expectorare. După care…liniște…
– I-am scos traheostoma, un tub care permite bolnavului să respire fără să-și folosească nasul sau gura. Gata, respiră singur…
Durere. Pe chip. Pe cea fizică n-o simt.
Comă… Pacient care a fost implicat într-un accident rutier în Franța. Medicii francezi au luptat pentru viața lui până l-au adus la starea vegetativă, apoi…rudele au fost anunțate că el va fi deconectat de la aparate. Nu și-au dat acordul. Au reușit să-l aducă acasă fiind însoțit de doi reanimatologi francezi. De două săptămâni el respiră singurel. Respiră…
” – El trăiește. luptă …”
Mă apropii de patul lui. Liniște. Singur. Pielea îi este albă-albă, degetele subțiri, unghiile un pic crescute, iar buzele sunt uscate și lipite de timp. Se vede că nu le-a deschis mai multă vreme. Atât de neajutorat. …Și tânăr…
Alături de el, un ”necunoscut”, ajuns aici după o căzătură de la etajul 4.
– Iată, acesta este un boschetar. Evident, fără poliță de asigurare medicală. Așa se întâmplă că un neasigurat este tratat din contul a doi asigurați, din contul acestui băiat adus din Franța, din contul acestei femei care a fost accidentată pe trecerea de pietoni. Pe mulți îi tratăm ca ”necunoscuți”. Ajung la noi în stare gravă și fără acte. Uneori, durează foarte mult până îi sunt găsite rudele.Când îi scoatem din starea critică, îi transferăm la Terapie Intensivă
Terapie Intensivă. 152 de persoane în colectiv, 13 săli de operație, 12 paturi de terapie intensivă. Într-un an, prin această secție trec aproximativ 2 200 de pacieți. Zilnic, sunt tratați de la 12 până la 24 de pacienți.
– Pacienții de la terapie intensivă nu-și amintesc perioada în care au stat la noi în secție. Colegii medici care ajung să activeze în așa subdiviziuni, descoperă medicina din alt unghi. Dacă tu nu te afli aici, nu ai cum să știi ce se petrece în acest teatru de viață…
Sergiu Cobâlețchi, șeful secției Terapie Intensivă: ”Pacientul se află la un hotar…ori el este, ori nu…”
”Aici e hotarul… ori este, ori nu…”
Grijă. Fiecare procedură sau mișcare a medicului sau asistentei sunt atât de atente și grijulii, încât eu, uitându-mă dintr-o parte, înțeleg toată profunzimea frazei:
”Vă rog să aveți încredere în noi. Facem tot posibilul…”
– Sunt rude care se implică în îngrijire. Sunt ore la care trebuie să vină, știu ce și cum trebuie să facă, inclusiv hrană, masaj și participare. Când este ruda, pacientul altfel reacționează. Sunt din cei care nu pot să-și revină nici la două săptămâni după operație, pacienți care dacă nu-și văd rudele, nu înțeleg unde se află. E o metodă eficientă pe care noi o aplicăm în proces de tratament.
Paradox. Laptele te poate ucide. Printr-o pancreatită severă. După un perete de sticlă o pacientă își stoarce laptele din sânii mari, materni.
– Pacienta a fost adusă la noi cu serviciul Aviasan. A născut cu patru luni în urmă. Alăptează. Sânii produc lapte. Pacienta a ajuns la noi pentru că din dorința de ași hrăni bine copilașul a băut mult-mult lapte de vacă. Pentru că avea deja probleme de sănătate, a făcut panconecroză. Cu așa diagnostic 50 % din pacienți mor. Ceea ce vedeți este succesul de trei zile. Are un cateter peridural în spate prin care introducem non-stop un preparat care să-i blocheze durerea. Fără acesta ea nu ar putea sta pe șezute..
Grijă.
– Dna Elena, acum o să vă ridicăm mai sus, o să vă spălăm și o să vă schimbăm scutecul.
Pacienta a ajuns la Terapie Intensivă pentru a doua oară în acest an. Are fractura aceluiași picior. O femeie arată frumos la orice vârstă. Chiar și la 85 de ani. Părut răvășit, vopsit într-o culoare roșie, adolescentină. Fiul nu a fost la ea de două zile. Și-a fracturat mâna. Medicii știu, dar nu i-au spus. Ea plânge.
– Nu plângeți dna. Elena.
Asistenta o hrănște cu pireu. Ca pe un copilaș. Ea mănâncă și plânge.
Peste un perete de sticlă, un bărbat de vreo 60 de ani, este îngrijit de o armată de medici și asistente. Când termină toate procedurile, rămâne doar el și asitenta care îl hrănește. Tot ca pe un copilaș. Mestecă rar, încet, ca și cum ar gândi și analiza fiecare înghițitură. Clipește rar.
– Această pacientă este la noi de 20 de zile. A fost operată, dar i s-au acutizat problemele neurologice pe care le avea până la intervenție. Nu este în cunoștință. Acum o învățăm să respire.
Reanimare și Terapie Intensivă. Două secții în care medicii luptă petru viață. Uneori , pacienții pierd lupta…
– Înainte de a ieși în coridor ca să anunț rudele despre decesul persoanei dragi, îmi trebuiesc vreo 5 minute ca să mă calmez, să-mi liniteșc emoțiile. Apoi ies și… Este foarte greu…
– Care sunt primele cuvinte pe care le rostiți atunci când deschideți ușa și îi vedeți?
– ” Îmi pare rău…”. După ce se liniștesc, după ce trece prima undă de șoc, prima lor întrebare este dacă a murit cu lumânare. Suntem creștini…nu știu dacă respectăm codul deontologic medical, dar…avem lumânări în secție.
Ludmila Gârneț, anesteziolog-reanimatolog: ”Mi-e greu să ies în coridor și să anunț rudele despre decesul unei persoane dragi…Mi-e milă și de rude…Este dureros și pentru ei, dar și pentru noi. Luptând pentru viața lor, îi îndrăgim și ne doare când ei pierd lupta petru viață…”
Seara, când am ieșit din secție, pereții tot mai erau sprijiniți de rudele triste. Și pentru prima dată, n-am fost în stare să-mi fac meseria de jurnalist și să le pun întrebări la temă…
M-au privit
I-am privit și….
Am plecat, lăsându-i cu speranța că ruda lor nu va fi acel, al cincilea, care potrivit statisticilor pierde lupta pentru viață…
Pentru MedNews: Violeta Colesnic
Foto: Elena Covalenco
