Cât mai urgent! Imediat! În primele ore! În primele zile! Altfel nu mai există șanse de recuperare… Astăzi am ajuns la spitalul despre care chiar medicii spun că este plin cu multă durere și jale. Nu vorbim doar despre durere fizică, dar și sufletească… Aici, oameni maturi, în toată firea, învață din nou să meargă, să spună „ma-ma” și să se accepte așa cum sunt. Aici, oameni care mai ieri erau plini de viață, astăzi refuză să mai trăiască. Anul trecut, aproximativ 15.000 de persoane au făcut accident vascular cerebral. 171 de persoane nu au mai avut o a doua, patologia fiind incompatibilă cu viața. Accidentul vascular cerebral apare atunci când fluxul sanguin este întrerupt brusc către o parte a creierului. Din cauza lipsei aportului de sânge, oxigenul și glucoza nu mai pot fi transmise către creier, ceea ce duce la moartea celulelor cerebrale.

Acum zece ani, tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral, iar astăzi voi face exact drumul pe care l-am făcut atunci alături de el, pe coridoare, saloane, săli de terapie… Doar că acum am alături un fotograf care caută unghiul perfect, care comunică și glumește cu medicii din secție. Atunci însă aveam alături un tată cu doar jumătate de corp funcțional și pe care simțeam că… îl pierd.

Accidentele vasculare cerebrale la persoanele vârstnice duc la o îmbătrânire prematură a creierului cu aproximativ opt ani.

Oleg Pascal, șef laborator BCV și Neurorecuperare: Nu există medicamente care să trateze accidentul vascular cerebral într-un termen, să zicem, de o lună. Trebuie să inițiem procesul de reabilitare cât mai precoce. Acesta este unul din primele, cele mai importante principii ale reabilitării. Al doilea principiu important este abordarea multidisciplinară, de aceea și este formată o echipă din mai mulți specialiști:

1. Medicul, reabilitologul sau neoreabilitologul
2. Asistenta medicală specializată în reabilitologie
3. Kinetoterapeutul, care se ocupă cu reantrenarea sau reeducarea mișcărilor pierdute
4. Terapeutul ocupațional sau ergoterapeutul, care se ocupă cu reeducarea sau compensarea activităților vieții zilnice – îmbrăcatul, dezbrăcatul, spălatul și alte îndemânări de care are nevoie pacientul atunci când este externat
5. Logopedul, care se ocupă cu dezvoltarea metodelor alternative de vorbire
6. Un membru al familiei sau persoana însoțitoare.

Oleg Pascal: Pacienții sunt spitalizați la noi timp de 12 zile. Pentru că în acest răstimp nu reușim să-l reabilităm, implicăm activ un membru al familiei sau însoțitorul. În plus, pacientul trebuie să fie motivat, să vrea, să dorească să se reabiliteze, altfel el nici nu intră în lista de spitalizare. Dacă pacientul refuză să colaboreze cu medicii, este implicat psihologul care lucrează nu doar cu pacientul, dar și cu familia, pentru că o persoană afectată este o povară grea pentru familie. Este o traumă psihologică puternică pentru pacient. Noi îi spunem că o zonă din creierul lui a murit și că ea nu poate fi restabilită, de aceea trebuie să-i „trezim” celelalte zone. Procesul este îndelungat și nimeni nu poate garanta că restabilirea va fi 100%. Pacientul nu vrea să fie povară pentru familie, pentru că de obicei, unul din membrii familie trebuie să renunțe la serviciu, să stea acasă și să aibă grijă să-l hrănească, să-l spele, să-i schimbe scutecul, etc. Prin urmare, unii pacienți nu vor să accepte să trăiască cu această boală. Psihologic, este foarte greu pentru ei să stea la pat. După o perioadă de vreo trei săptămâni, când își dau seama de gravitatea situației și că nu se schimbă nimic în bine, unii chiar au gânduri de suicid. De aceea noi, medicii, le acordăm suport psihologic – îi încurajăm să trăiască.

 

Principalii factori de risc care conduc la accidentul vascular cerebral sunt:

• presiunea sanguină ridicată;
• colesterolul crescut;
• fumatul;
• diabetul;
• vârsta înaintată.

Oleg Pascal: Buneii noștri consumau produse ecologice și aveau activitate fizică suficientă. Noi însă, stăm la calculator, suntem supuși unui stres enorm, iar aceasta înseamnă un permanent spasm al vaselor. Mai târziu, acest spasm se transformă în ateroscleroză cerebrală sau hipertensiune arterială.

 Factorul declanșator este stresul

Rudele însoțitoare participa la îngrijiri și sunt instruite cum să continue acasă procesul de reabilitare. Sunt învățate cum să-l transfere pe pacient din pat în cărucior, cum să-l întoarcă, să-l hrănească și chiar să-l ajute să folosească veceul. Dacă bolnavul nu este însoțit de nimeni, este ajutat de personalul medical. Dar în acest caz apare o problema în momentul în care bolnavul pleacă acasă: rudele nu știu cum să-l îngrijească corect, iar cea mai frecventă greșeală este că îl apucă de partea paralizată. Astfel, se formează subluxația articulației și apare sindromul „umărului dureros”. De aceea, în interesul pacientului, prezența rudelor este foarte importantă.

Fiecare al treilea om de pe pământ face ictus

Oleg Pascal: Capacitatea spitalului nostru și a spitalul Sf. Treime, este de maximum 2 000 de pacienți. Anul trecut 15 000 de persoane au făcut atac vascular cerebral.

 

Când celulele creierului sunt lipsite de oxigen, ele încetează să-și mai îndeplinească funcțiile obișnuite

Cele trei comenzi de verificare a persoanei cu suspiciune de accident vascular cerebral:–      „Zâmbește!”-      „Ridică ambele mâini”-      „Repetă propoziția” Dacă persoana respectivă are dificultăți în executarea măcar a uneia dintre cele trei comenzi, chemați imediat Ambulanța.

În secția Neurourgențe sunt internați pacienți în stare destul de gravă, de aceea sunt multe decese. Între 96% – 98% dintre pacienții cu ictus hemoragic decedează în primele 10 zile. Cei care supraviețuiesc se restabilesc mai repede.

Majoritatea pacienților au între 50 și 60 de ani.

Știm că pe unul din paturile din secție stă o pacientă care cu puțin timp în urmă a trecut printr-o experiență destul de interesantă. Când ajungem lângă ea, o privim curioase, pentru că nu în orice zi avem ocazia să vedem o persoană care a fost în moarte clinică timp de 20 de minute!!!

Călin Roibu: Pacienta are 48 de ani și a suferit un stop cardio-respirator din cauza unei tromboembolii pulmonare. În rezultat, a dispărut și tensiunea și pulsul, dar pentru că a fost resuscitată profesionist, creierul nu a avut de suferit. Fiind în comă, pacienta a fost transferată la respirație dirijată. Când parametrii vitali au fost stabili, periodic i-a fost efectuat sevrajul respirator și a fost readusă la viață. Ceea ce s-a întâmplat este o minune, dar are și o explicație științifică. Noi, medicii, nu acceptăm minunile, ne străduim să găsim explicații. Pentru că pacienții noștri nu au studii medicale, îi lăsăm să creadă în minuni.

Decesele nu sunt din vina doctorilor

Călin Roibu: La Institutul de Neurologie sunt tratate patologiile secundare. Accidentul vascular apare în consecința patologiilor netratate sau a nerespectării indicațiilor medicilor cardiologi sau endocrinologi. Spitalul nostru este dotat foarte bine, iar aceasta ne oferă posibilitatea să scădem mortalitatea. Salvăm ceea ce societatea nu acceptă. Salvăm niște „monștri”- pacienți cu traheostomă sau cu gastrostomă. Prin 2001 se făceau câte două, trei traheostome (operații în care se protezează respirația spontană prin trahee) pe an, acum facem câte două, trei pe săptămână. Ar fi bine să se formeze centre de plasament care să preia greutatea aceasta de nursing, de îngrijire a acestor pacienți.

 

Angela Feodorovici: În asemenea situații , sunt cazuri când rudele spun că „mai bine murea, decât să se chinuie astfel”.

Călin Roibu: Noi salvăm astfel de pacienți și după aceasta nu avem ce face cu ei… Pentru că viața lor este foarte costisitoare. Doar țările dezvoltate își permit să îngrijească de astfel de bolnavi. Țara noastră nu este capabilă. Mulți astfel de pacienți decedează și deseori sunt acuzați medicii. Rudele care vin cu acuzații nu-și dau seama că pentru ceea ce se întâmplă la vârsta de 60 de ani, mecanismul a fost declanșat la 30 de ani. Lumea nu-și dă seama la ce duce fibrilația extrasistolă sau hipertensiunea.

60% din hipertensivi nu au acasă tonometre!

 

 

Serviciul nostru lucrează la limita dintre viață și moarte. Sunt pacienți care nu au pe nimeni și de care nu are cine îngriji. Copii le sunt plecați peste hotare. Iată așa un paradox: fiica îngrijește de o bătrânică în Italia, dar de mama ei, care a rămas acasă, bolnavă, nu are cine îngriji. Dacă fiica va renunța la serviciul ei acolo și va veni acasă, rămâne fără sursă de existență. Rudele cu astfel de pacienți intră în panică atunci când ajung acasă și nu știu ce trebuie să facă. Este ca atunci când aduci acasă un copil mic de la maternitate.

Marian Arion, medic radiolog imagist, șeful centrului Neuroradiologie și Imagistică medicală: Pentru a determina cauza atunci când se suspectează un accident vascular cerebral, se efectuează tomografia computerizată a creierului, prin care medicul va căuta sângerări sau cheaguri de sânge în creier. Alături de pacientă stă anesteziologul, pregătit să intervină în caz de necesitate. După ce se face investigația, se localizează patologia și prin calcularea unghiului se face intervenția chirurgicală și se intervine în punctul care trebuie.

În secția Neurourgențe toată lumea vorbește în șoaptă. Chiar și noi. La ieșire, Călin Roibu ne-a spus că lucrul cu pacienții în stare gravă l-a făcut să-și schimbe valorile și principiile de viață. Evită încăperile gălăgioase și distracțiile, îi place foarte mult să meargă la volan prin ploaie și să se odihnească în munți. Totuși…, liniștea din această secție este amăgitoare. Deși se aude doar bâzâitul aparatelor, oricine intră aici simte presiunea acestei liniști. Este o liniște gălăgioasă…, dureros de gălăgioasă…

Ieșim din Neurourgențe și intrăm în Neurorecuperare, unde suntem preluate de Angela Feodorovici, șefa secției.

Angela Feodorovici: Când starea pacientului devine stabilă, îl preluăm la reabilitare. Din păcate, pacienții nu au cultura sănătății. Sunt unii care îmi spun că uite, nu și-a luat pastilele pentru tensiune doar două zile și i s-a întâmplat nenorocirea. Pacienții cu diabet zaharat, tensiune, febrilație atrială, trebuie să ia pastile zi de zi. Mulți pacienți neglijează recomandațiile medicului și pățesc… ceea ce pățesc. Primăvara, băieții tineri merg la înot, își fracturează regiunea cervicală și devin totalmente dependenți de cineva. E trist… Nici un pacient nu obține independența funcțională totală. Pacientul recapătă activitățile principale: de autoîngrijire, de transfer, de alimentație, de comunicare. La Terapie Ocupațională lucrăm cu acești pacienți și încercăm să-i readucem la activitățile cotidiene. Trebuie să-i obișnuim cu mișcările care o să-i ajute să ducă o viață obișnuită.

 

 

 „Cântecul despre becuri și întrerupător”

Angela Feodorovici: Unele rude întreabă dacă nu există vreun medicament-minune, foarte scump, care să facă să „lucreze” picioarele, ca ruda lor să poată merge din nou. În astfel de situații, colegii mi se adresează: „hai începe cântecul tău cu becurile și întrerupătorul”. Și eu le explic:

Capul este întrerupătorul.

Măduva spinării este firul.

Becurile sunt mâna și piciorul.

Deci, becul este bun, întrerupătorul la fel este bun, doar că… firul este tăiat. Nu are cum să fie „energie electrică”…!

Mulţi pacienţii care suferă un accident vascular cerebral pe partea dreaptă a creierului unde se află centrul limbajului, rămân cu tulburări de limbaj. Este afectată atât pronunţia, cât și capacitatea de înţelegere a sensului cuvintelor și a limbajului scris-citit. Logopedul este cel care îl învață pe pacient să pronunțe mai întâi câteva silabe, apoi cuvinte, propoziții. Cu pacienții în stare gravă se aplică metode alternative de comunicare. De asemenea, se utilizează mimica și gesturile, se citește, se discută și chiar se scriu compuneri și expuneri. În general, se folosește funcția care a fost păstrată.

Angela Ceborari, logoped: Sunt pacienți care nu pot pronunța nici un sunet! Unii pronunță doar sunete, alții doar silabe sau doar anumite fraze. De vină este un embol (cheag de sânge, celulă grasă sau corp străin care obstruează un vas sangvin, provocând o embolie). În asemenea cazuri, pacientul folosește niște sunete care înlocuiesc toate cuvintele și propozițiile. Adică, pacientul formulează în gând propozițiile, știe fiecare cuvânt, dar când deschide gura și începe să vorbească, automat se emite doar acest sunet. Nu toți pacienții au embol. Dacă și au, sunetele pe care le emit diferă de la caz la caz. Unii pronunță doar „Roza-Roza”, alții doar „Ma-ma-ma-ma”. Bolnavul folosește în special cuvintele pe care le-a folosit cel mai des în viață, cele care s-au memorizat mai bine. Foarte des sunt folosite cuvintele obscene, în special bărbații le folosesc. Un pacient cu o gravitate medie a bolii poate să-și recapete vorbirea în jumătate de an. Sunt pacienți cu care lucrez și câte trei ani, și cinci ani! În general, acești pacienți trebuie să lucreze intelectual toată viața: să citească, să povestească și să memoreze poezii, altfel, funcțiile creierului vor regresa. Pacientul cu care lucrez acum, Călin, folosește mai mult sunetul „tă-tă-tă”.

 – Călin, hai încearcă să spui „bunăăă ziuaaa”!

 – Tă-tă-tăăăă-tăăăă…

 – Hai împreună!

 – Bu-nă zi-ua-aaa…

 

Totuși, i-a reușit. Cu ajutorul logopedului, dar i-a reușit. Stăm în spatele lui. Faptul că are acest blocaj verbal îl face să se simtă incomod. Se jenează de oamenii străini care încă nu s-au obișnuit cu stilul lui de comunicare. Nu vrea nici să-l fotografiem.

 – Călin, aceste doamne sunt de la MedNews și vor să vorbească cu tine!

 – Tă-tă-tă! – protestează Călin.

 – Nici un fel de „tă-tă-tă”! Eu te laud că ești băiat bun, dar tu nu vrei să vorbești cu ele!

 – Uăi, tă-tă-tă! Uăi…- continuă el să protesteze.

 – Călin noi vorbim despre faptul că tot mai mulți tineri fac atac cerebral vascular și că trebuie să aibă grijă de sănătatea lor. Tu ai pățit-o și, pe exemplul tău, să-i salvăm pe alții să nu ajungă în așa situație. Înțelegi?

 – Daaaaa, – spune într-un sfârșit Călin.

 – Călin are 39 de ani, – ne explică Angela Feodorovici, – iar accidentul vascular l-a făcut pe 26 decembrie 2013. Este tare pozitiv și, uneori, îi dăm chiar câte un pupușor. Da, Călin?

 – Tă…

 – Unii pacienți sunt agresivi, refuză să accepte ceea ce li s-a întâmplat, iar Călin este plin de viață.

Înainte de a ieși din cabinet, pentru a ne continua documentarea, Călin se uită la noi și ne întreabă:

 – Tă-tă-tă?

 – Unde o să fie publicat?! Asta ai întrebat, da, Călin? – intervine pentru el Angela Cebotari.

– Tăăă…

Călin a avut un accident vascular cerebral. Un hematom mare a deteriorat o parte mare din creier, inclusiv cea care răspunde de funcțiile de vorbire. Totuși, atunci când ceva nu-i reușește, scapă un cuvânt parazitar, obscen, așa că ne grăbim să ieșim până nu l-am supărat cu ceva!

Fibrilația atrială este asociată cu un risc crescut de accident embolic, pentru că cheagurile de sânge desprinse din inimă migrează către creier. 

Angela Feodorovici: Unii pacienți fac incorect anumite lucruri, iar atunci când ajung la noi trebuie să corectăm ceea ce este greșit. Sunt la fel ca niște copăcei care au crescut strâmb, iar noi trebuie să-i „îndreptăm”. Sunt și din acei care ajung la noi cu contracturi (când mușchii sau tendoanele care au rămas prea mult timp în contracție sau în aceeași poziție, se scurtează). Rudele îi culcă, îi hrănesc, îi întorc și ei pot sta culcați luni de zile. Uneori chiar ani… Când ajung la noi – timpul e deja pierdut. Cu cât mai repede începem recuperarea, cu atât este mai bine și pentru pacient și pentru medici.

 Andrei Uncuță, directorul Institutului de Neurologie și Neurochirurgie: Nu sunt suficiente paturi pentru reabilitare, iar bolnavii stau în rând cu lunile. O persoană care a făcut ictus are nevoie de reabilitare imediat, nu peste șase luni. Deschiderea unui spital pentru recuperarea acestor bolnavi este stringent necesară! Ministerul Sănătății intenționează să identifice edificii deja construite și care nu sunt folosite după destinație, pentru a deschide un spital de recuperare. Chiar s-a discutat că la Ivancea, Orhei este un sanatoriu care s-ar potrivi pentru așa ceva.

Potrivit statisticii mondiale, 30% din pacienții care nu au fost incluși în programul de recuperare decedează din cauza consecințelor apărute în urma afecțiunilor neurologice. 

Angela Feodorovici: Ne confruntăm cu situații triste, dar avem și momente frumoase, fericite! Unii pacienți se atașează foarte mult de medici. Sunt pacienți pe care-i cununăm și cărora le botezăm copiii.

 

La capătul coridorului este amplasată sala de Kinetoterapie, acolo unde pacienții încep tratamentul de neurorecuperare. Când intrăm, vedem o adevărată armată de kinetoterapeuți care lucrează fiecare cu pacientul lui. Toți sunt îmbrăcați în haine albastre, asta și îi deosebește de ceilalți lucrători medicali din spital. Cu pacienții în stare mai gravă lucrează câte doi kinetoterapeuți, în echipe. Mă așez pe scaun într-un ungher și … mă las dusă de gânduri și amintiri despre perioada când tata a ajuns în acest spital.

• Despre dorința lui de a renunța la viață…
• Despre lacrimile lui bărbătești…
• Despre neputință. A lui. A mea. A mamei mele…
• Despre dorința lui nebună de a fi cel de până la ictus…
• Despre durerea fizică a primului pas făcut…
• Despre mândria și bucuria lui când a început să meargă susținut doar de baston…
• Despre dorința lui de viață după ce a înțeles că… EL POATE…
• Despre fraza spusă de mămica: „Dacă s-ar strânge toate lacrimile pe care le-am lăsat pe aceste coridoare, s-ar aduna o tonă de apă! Dar nimic nu se compară cu lacrimile mele de bucurie atunci când am venit să-l iau acasă pe taică-tu și el a coborât scările pe picioarele lui, ajutat doar de Leonea”…
• Despre Leonea, un kinetoterapeut tinerel și slăbuț care l-a învățat pe tata să meargă și care a fost nevoit să asculte toate bancurile, cântecele buclucașe și nebuniile din capul tatălui meu…
• Bună ziua. Eu sunt Leonid Perjesco, șeful serviciului Kinetoterapie…

Parcă trezită la realitate, mă uit la el și-mi dau seama că nu mă recunoaște. Nu are cum să le țină minte pe toate rudele bolnavilor care au trecut prin mâinile lui.

Majoritatea pacienților sunt aduși pe targă, dar pleacă acasă pe propriile picioare… unii cu baston, alții fără…

Leonid Perjesco: În urma leziunii neurologice, pacientul devine incapabil să facă anumite lucruri, iar noi trebuie să-l readucem la independență maximă, să fie cât mai puțin asistat de rude și asistenții sociali. Reieșind din infirmități și capacități, stabilim scopurile și obiectivele programei. Se lucrează pentru ca ei să redobândească forță, rezistență, coordonare, capacitatea de autodeservire, capacitatea de a se deplasa, de a se alimenta, etc. Scopul procesului recuperator este de a restabili ceea ce permite starea pacientului și a-l adapta la viață cu problema pe care o are.

Negativist – termen folosit pentru pacienții care refuză orice ajutor, orice terapie.

În serviciul Kinetoterapie și Kinetoterapie Ocupațională  lucrează 9 specialiști.

 

Deși majoritatea pacienților sunt bătrâni, aici sunt internați pacienți începând cu vârsta de 13 ani – cei care au traumatisme după accidente rutiere sau după o afecțiune neurologică. Cazurile sunt rare, dar sunt. Pentru că au început recuperarea la timp, pacienții s-au recuperat. Unii 100%, alții parțial.

Leonid Perjesco: În afară de paralizie, pacienții au probleme de percepere a spațiului, de vedere a câmpului vizual. În funcție de localizarea zonei focarului, pot apărea dereglări ale echilibrului și prezenței corpului în spațiu, de aceea îl punem pe pacient în fața oglinzii. Văzându-și corpul în oglindă, pacientul își corectează poziția.

Dacă focarul este localizat în emisfera dreaptă a creierului, atunci este afectată partea stângă a corpului.

Dacă focarul este în emisfera stângă a creierului, va avea de suferit partea dreaptă a corpului. În astfel de situații apare hemipareza și problemele cu comunicarea, pentru că anume acolo se localizează funcțiile de vorbire, de percepere și de comunicare.

Cât îl ascult pe Leonid, observ cu coada ochiului un pacient cu o sutură la cap, semn că recent a suferit o operație pe creier.

Leonid Perjesco:  Pacientul a avut o tumoare cerebrală, care a fost extirpată. A rămas hemipareza, jumătate de corp este afectată.

Doamna care stă fixată în poziție verticală este incapabilă să se ridice sau să-și țină echilibrul. Este la aproape trei săptămâni de la debutul maladiei și se află la etapa primară de reabilitare. Prezintă hemipareză, adică lipsa mișcărilor în membrele drepte ale corpului; afazie motorie, adică este incapabilă să spună ceva; nu poate vorbi; are probleme de percepere, cognitive și recunoaștere. De asemenea, are probleme cu analiza cuvintelor adresate și verbalizarea, plus probleme de orientare în spațiu. Dacă vedeți, ea permanent se uită în partea stângă, prin urmare, neglijează partea dreaptă, nu recunoaște această parte a ei. Mai are și probleme de heminoxie – lipsa câmpului vizual din partea afectată. Este fixată pentru a evita orice risc de a cădea. Încercăm să o adaptăm la poziția verticală, pentru ca să putem să o integrăm în alt program de reabilitare.

 

Pentru pacienții mai corpolenți este folosit elevatorul, pentru a-i ridica și a-i poziționa în cărucior. Această doamnă are scleroză multiplă. Este afectată transmiterea impulsului nervos de la creier spre mușchi. Durata dezvoltării acestei boli este diferită, poate fi 10 ani, poate fi și 15 ani. Boala nu se tratează, iar oamenii de știință sunt în căutarea tratamentului. Totuși, sunt metode care opresc parțial dezvoltarea acestui proces.

 

Mă uit în jur și observ un paradox! Deși suntem într-un spital unde este „multă tristețe și jale”  kinetoterapeuții zâmbesc mult și glumesc întruna! Ei sunt mai mult decât o echipă. Sunt o gașcă de prieteni, care au reușit să transforme lucrul cu pacienții în ceva vesel! Nu știu dacă această tehnică este inclusă în protocoalele medicale de reabilitare, dar pacienții intră în jocul lor.

– Bravo! Nota 10, dom’ Vasile!

Și „dom’ Vasile” le povestește despre ploaie, despre soția lui, despre ce-o să facă el când o să ajungă acasă și… nici nu-și dă seama cu câtă ușurință execută mișcările! Parcă nici nu-l mai doare nimic!

Se pare că anume factorul psihologic îi „trezește” pe pacienți și le transmite dorința de a reuși!

„Poftă de viață!” Așa aș numi ceea ce am văzut astăzi în această sală. De altfel, optimismul celor de aici a provocat-o pe Elena, fotografa noastră, la un proiect fotografic inedit, protagoniștii cărora vor fi oamenii minunați pe care i-am descoperit aici.

Oamenii care te fac să zâmbești.

Să încerci;

Să vrei;

Să poți;

Să faci;

Să trăiești.

Violeta Colesnic: MedNews

Foto: Elena Covalenco