5 decembrie 2020

.
mednews-si-mobiasbanca–Mednews.md
Acasă » Reportaje » REPORTAJ despre badantele din Italia //„Sufletește, am sărăcit! (…) Neapărat vom reveni acasă!”
REPORTAJ despre badantele din Italia //„Sufletește, am sărăcit! (…) Neapărat vom reveni acasă!”

REPORTAJ despre badantele din Italia //„Sufletește, am sărăcit! (…) Neapărat vom reveni acasă!”

10 iulie 2015, 9:32

 

Despre exodul medicilor s-a vorbit foarte mult în mass-media. Despre exodul mamelor la fel… Cuvântul „badantă” a intrat în vocabularul nostru odată cu creșterea spectaculoasă a remitențelor. Asistente medicale, moașe sau chiar femei simple de la țară lucrează în spitalele italiene pentru salarii foarte mari față de cele pe care le primeau ca specialiști în Moldova. Le-am găsit pe 6 astfel de femei – care la spital, care acasă, care la o ceașcă de cafea italiană în centrul istoric al orășelului Asti și le-am rugat să-mi spună povestea lor.  

Spitalul din orașul Asti este unul din cele mai moderne în toată regiunea nordică a Italiei și chiar din toată țara. Este primul spital care m-a uimit prin dimensiuni. Este ca un mic orășel în care găsești și frizerie, și Biserică, și restaurant și chiar un carusel pentru copii.

Lungimea coridorului dintr-o singură secție ajunge, probabil, la 1 km. Capătul aproape că nu se vede. În fiecare secție găsești asistente medicale și „badante” care vorbesc limba română.

În Secția urologie și nefrologie suntem așteptate de asistenta medicală Pop-Span Nicoleta Senni. A venit în Italia în 2005 și de atunci are grijă de sănătatea cetățenilor italieni.

Reporter: Cât de greu este pentru un stranier să se integreze într-un sistem medical dintr-un alt stat?

Pop-Span Nicoleta Senni: La început ne acceptau mai ușor, acum însă au devenit foarte rasiști. Sunt geloși pe locurile de muncă, pentru că mulți italieni șomează. Deoarece m-am căsătorit cu un italian, m-au acceptat mai ușor. La doi ani după căsătorie, am obținut cetățenia italiană, prin urmare, sunt pe aceeași poziție cu specialiștii italieni. Asta mă protejează de comentariile răutăcioase din partea celor din sistemul medical italian, dar în fiecare zi aud astfel de comentarii la adresa stranierilor.

Reporter: Care este părerea lor despre stranieri?

Pop-Span Nicoleta Senni: Ne acuză că le ocupăm locurile de muncă. Totuși, părerile sunt împărțite, pentru că ei conștientizează că printre străinii care aleg să lucreze în Italia, sunt și specialiști foarte buni.

Reporter: Odată acceptat în sistemul medical italian, cât de greu este pentru un specialist străin să avanseze în funcție?

Pop-Span Nicoleta Senni: În cazul meu este foarte greu. Am făcut două cursuri de masterat și am cheltuit o groază de bani pentru asta. Este greu…

Reporter: Vă simțiți mai aproape de colegii din România și Moldova, cei care vorbesc aceeași limbă și cu care aveți aceleași rădăcini istorice?

Pop-Span Nicoleta Senni: Da, deși în secția noastră lucrează specialiști din mai multe țări. Totuși,  în cazurile când moldovenii sau românii greșesc, nu le iau apărarea. Vreau să fiu înconjurată doar de persoane care au valoare.

Reporter: Cum funcționează sistemul medical din Italia?

Pop-Span Nicoleta Senni: Cetățenii care sunt angajați în câmpul muncii au „tesorino sanitario”, cu acest card și se internează în spital. Cetățenii din afara comunității europene trebuie să plătească. Eu achit câte 800 de euro anual pentru fiecare din părinții mei pe care i-am adus alături de mine, în Italia.

Reporter: Comparând sistemul nostru medical cu cel italian, care funcționează mai bine?

Pop-Span Nicoleta Senni: În ceea ce privește calitatea serviciilor și pregătirea profesională a oamenilor – cred că al nostru, dar din punct de vedere salarial – cel italian.

Mă gândesc că o să-mi schimb meseria de asistentă. Nu-mi mai place. Prea mult timp stau la capul pacienților. Trebuie să le stau la dispoziție. Pot să se trezească la 3.00 de noapte și să te întrebe cât este ceasul.

Reporter: Ce salariu aveți?

Pop-Span Nicoleta Senni: Cam 1400 de euro pe lună. În ultimul timp salariile au fost micșorate foarte mult. Nu ne mai dau bonusuri, nu ne dau ore suplimentare, nu ne mai dau nimic! Au tăiat tot ce se putea tăia.

În sala de așteptare nimeni nu se îmbulzește.

În spital sunt reguli stricte. Vizitatorii nu au voie să vină în afara orelor permise, iată de ce, am intrat în una din secții aproape pe furiș. Neli, una din numeroasele moldovence care lucrează în spital, a acceptat să vorbească cu noi, dar fără să-i facem poze și fără să-i publicăm numele real.

Neli: În Moldova am lucrat în calitate de moașă, aici, după cum vezi, sunt badantă.

Reporter: De ce ați renunțat la serviciu și ați părăsit țara?

Neli: Din cauza salariului. Leafa nu-mi ajungea nici măcar să achit serviciile comunale. Acum 15 ani am venit în Italia și aici am și rămas.

Reporter: În Moldova erați moașă, asistați la nașterea unei vieți. Aici, fiind badantă, asistați însă la ultimele clipe din viața unei persoane… Cum a avut loc această trecere?

Neli: Mulți ani am făcut companie unei doamne. Făceam curățenie, mâncare și aveam grijă de casă. Acum sunt alături de ea la spital. Nu-i deloc plăcut și ușor să vezi ultimele clipe de viața unei persoane, dar trebuie să trecem și peste aceasta. Le-am promis și femeii de care îngrijesc și fiicei ei că nu o să le las până … la sfârșit.

Reporter: Regretați că ați renunțat la activitatea de moașă din spitalul din Moldova?

Neli: Foarte mult! Dar a trebuit să plec, pentru că altfel nu se putea supraviețui. Am încercat să mă integrez în sistemul medical din Italia, dar titlul meu de studii este de model sovietic și nu corespunde celui european. M-am adresat Ministerului italian al Sănătății. Mi s-a răspuns că trebuie să merg la Torino la Universitate. Acolo însă mi-au spus că nu-mi ajung ore nici de teorie nici de practică, prin urmare trebuia să frecventez Universitatea timp de doi ani. Zi de zi. Era un lux prea mare pentru mine, pentru că familia mea conta pe venitul meu. Eram sursa lor de ajutor. Am renunțat să-mi continui studiile de dragul viitorului copilului meu care trebuia să termine liceul, să se înscrie la universitate. Atunci nu m-am gândit la viitorul meu, dar al copilului, ca să-i ofer lui o șansă în viață, să-l ajut. Din păcate, cei de guvernare din Moldova nu se gândesc la oameni, așa că fiecare își construiește viitorul pe cont propriu, iar mulți sunt nevoiți să plece peste hotare.

Reporter: Tot mai mulți medici de la noi aleg să lucreze peste hotare. Cum vedeți viitorul sistemului medical din Moldova?

Neli: Dacă aș fi fost plătită bine la mine în țară, nu aș fi plecat, aș fi rămas acasă. Acesta este principiul după care se conduc cred că toți medicii care aleg să lucreze într-o altă țară, într-un alt sistem medical. Unii au noroc și activează în calitate de medici. Alții acceptă și funcția de badantă. De dragul copiilor. Dacă cineva m-ar chema în țară și mi-ar oferi nu 1000 de euro, dar măcar 500 – m-aș întoarce! Eu nu am văzut cum a crescut copilul meu, iar asta mă doare…

Reporter: Cum sunteți tratată de lucrătorii medicali din spitalul din Asti?

Neli: Paradoxal, medicii și surorile medicale sunt prietenoase cu noi. În schimb infirmierele…, nu. Ele spun că noi suntem din lumea a treia. Nu-i deloc plăcut să ai studii medicale, dar să fii umilită de o infirmieră. Dar răbdăm. Nu avem încotro. În Italia nu ne-a chemat nimeni și nu ne ține nimeni cu de-a sila. Le spun celor care vin: încadrați-vă în societate, iar dacă nu vă place, nu faceți scandal. Întoarceți-vă de unde ați venit.

Sofia Colesnic face curățenie prin apartamente, case și castele; prășește și îngrijește grădinuțele diferitor angajatori care au aflat despre îndemânarea ei în ale agronomiei. Noaptea lucrează badantă la spital. Uneori doarme doar 1 oră din 24, și aceea pe scaun, veghind la căpătâiul bolnavului. A plecat din țară acum 10 ani. Și-a făcut valiza, și-a pus pașaportul în buzunar, și-a lăsat fiica plângând lângă ușă și a plecat. Da, este mama mea.

Interviu cu mama

Sofia Colesnic: Dorul nu este stare sufletească. Dorul este o boală care doare tare. O boală de care suferă toate mamele care într-o noapte și-au lăsat copiii dormind în pat și, cu lacrimi în ochi, s-au dus în lumea mare. Mame care au renunțat la propria fericire, la propriile vise, doar ca să le ofere copiilor o viață fără sărăcie și greutăți. Am renunțat la viața mea din Moldova și m-am integrat într-o nouă societate. Am luat totul de la zero. Nu pot să spun că mi-am dorit să fac ceea ce fac, dar eu primesc satisfacție de la munca mea. Mulțumirile pe care le primesc din partea celor pentru care lucrez sau din partea rudelor lor mă bucură. Am și scrisori în care angajatorii îmi mulțumesc pentru calitatea lucrului. E plăcut când munca ta este apreciată de cineva. Lucrul la spital presupune multă responsabilitate. Trebuie să monitorizăm permanent starea pacientului, iar în caz de necesitate să chemăm medicul sau asistenta medicală.

Eu: Dacă sunt și asistente medicale, și infirmiere care îi spală sau le schimbă scutecul pacienților, de ce este nevoie să stea lângă el și o badantă?

Mama: Depinde de starea financiară a familiei, dar și de starea pacientului. Dacă familia își permite, apelează la o persoană care să stea mereu alături de ruda lor și să-l îngrijească mai bine. Trebuie să fie spălat, îngrijit și cu barba făcută. Multe din îndemânările de îngrijire le-am „furat” de la asistentele medicale italiene. Am învățat cum să faci concomitent mai multe lucruri – să-i schimbi și hainele, și albiturile. Important este să ai abilitatea de a prinde lucrurile din mers, ca să nu fie necesar să ți se explice de mai multe ori ce ai de făcut. Angajatorii trebuie să aibă siguranța că ruda lor este îngrijită de o persoană serioasă.

Eu: Vă văd înconjurate de persoane în vârstă, or, munca de badantă este solicitată în special pentru îngrijirea bătrânilor și bolnavilor. Este o muncă epuizantă?

Mama: Obosim atât fizic cât și psihic. Este epuizant să-i repeți unui bătrân de vreo zece ori că el și-a băut deja pastilele. Sunt bolnavi și uită ce au făcut și cu cinci minute în urmă, așa că ne-am obișnuit deja. E dureros să știi că acasă, mama ta stă singură și tristă pe scaunul de la poartă, iar tu oferi toată atenția unei mame străine, dintr-o țară străină.

În cei 10 ani de când sunt în Italia, de multe ori am stat la căpătâiul bătrânilor până la ultima lor suflare. Uneori mi se rupe sufletul când îi văd plângând de dorul copiilor. Este inuman să-ți lași mama în grija unei străine și nici măcar să nu o vizitezi, să o ții de mână, să o mângâi pe creștet. De multe ori plâng împreună cu ei atunci când îmi povestesc cât de greu le-a fost să-și crească copiii și să le dea un rost în viață. În ultimele clipe ale vieții ei vor să fie alături de copii. În astfel de momente mă simt foarte apropiată de ei, pentru că și eu vreau să fiu alături de copilul meu, dar și alături de mama mea. Mi-e milă de ei, așa că le ofer dragostea mea. Foarte mulți bătrâni și-au dat ultima suflare ținându-mă de mână…

Bolnavii sunt diferiți, unii sunt calmi, alții – mai agresivi. De multe ori vin acasă cu vânătăi, pentru că își încleaștă mâna pe brațul meu și abia de pot să le îndepărtez degetele. Putem fi trase de păr sau chiar să primim câte un pumn! Sunt bolnavi și nu conștientizează că ne provoacă durere, de aceea nici nu ne supărăm, ci încercăm să fim mai precaute. Uneori îl găseam pe bătrânul de care îngrijeam căzut pe jumătate peste gardul de la pat și strigând că el vrea acasă, că nu mai vrea să rămână în spital, iată de ce, multor bătrâni le sunt legate nu doar mâinile, dar și picioarele. Ne este milă de ei, dar așa recomandă medicii. E pentru siguranța personală a bolnavului, pentru a nu scoate acul de la perfuzie și pentru a nu se răni.

Programul de muncă începe la ora 7.00 dimineața. Fac curățenie în trei case, iar seara când ajung acasă sunt atât de obosită, încât visez cu ochii deschiși la perna și patul meu moale, iar atunci când mă sună cineva și mă întreabă dacă sunt liberă în seara asta și dacă pot să ajung la spital până la ora 20.00, spun da, dar în sinea mea mă simt de parcă m-aș duce în Siberia. Așa cum sunt epuizată fizic, dar mă duc. O noapte trece repede, iar 100 de euro vor putea fi trimiși la copiii mei în Moldova.

Și ca să știți, îngrijim de acești bolnavi cu multă responsabilitate. Deși poate suna cinic, dar cu cât mai multe zile vor petrece acești bătrâni în spital, cu atât mai multe zile de lucru vom avea noi, respectiv, vom face mai mulți bani, pentru că orele la spital sunt cele mai plătite.

Nici copiii lor nu se roagă atâta pentru sănătatea acestor bătrâni cât ne rugăm noi! Să trăiască! Să aibă cât mai multe zile!

Eu: Care sunt regulile pe care trebuie să le întrunești pentru a fi acceptată să lucrezi la spital?

Mama: Trebuie să faci anumite cursuri și să-ți deschizi patentă, prin urmare trebuie să ai comercialist și să plătești facturi. Patru ani de zile am lucrat în spital zi și noapte. Practic am trăit acolo. Pe acasă treceam foarte rar. Când am început să lucrez mai mult la orele de curățenie, am renunțat la patentă, pentru că taxele sunt foarte mari. Multe badante lucrează la negru. Sunt clienți mai vechi care ne țin minte și ne recomandă cunoscuților lor și după câțiva ani. Este obositoare munca noastră, dar nu ne plângem pe viață. Eu am plecat când am devenit deja bunică, dar sunt mame care și-au lăsat acasă copiii de un an și pe care-i văd doar prin skype. Știți cât de dureroase sunt lacrimile unei mame care nu-și vede crescând propriul copil?! Doar aici, departe de țara ta, de limba maternă, de familie, de copii, înțelegi așa expresie ca „să ți se rupă inima de dor”.

Marea tragedie a Moldovei este că mamele tinere pleacă din țară lăsându-și copiii acasă.

 

Maria Hachi are o voce tare caldă și calmă. Probabil că asta o avantajează atunci când merge la o convorbire pentru angajare. În ochii ei calzi citesc totuși o insatisfacție. Îmi spune că i-ar fi plăcut să facă o altă muncă, una de la care să primească satisfacție. Regretă că așa și nu a descoperit care este meseria ei de vis.

Reporter: De ce munca de badantă este atât de solicitată? De ce în Italia sunt atâția bătrâni bolnavi?!

Maria Hachi: Pentru că bătrânii nu sunt lăsați să moară natural. Îi întrețin doar cu medicamente și perfuzii, iar costurile spitalizării unui bolnav timp de o zi ajung la 300 de euro.

Reporter: Badantele din care țări sunt mai apreciate și mai căutate?

Maria Hachi: Depinde cum își fac lucrul. În primii ani, când a început agonia emigrării în Italia, veneau persoane mai cumsecade, mai elevate, mai educate, mai serioase. Acum, însă, vin diferite persoane. Sunt și vulgari, și brutali, și aroganți. Moldovencele au reputație destul de bună, pentru că nu intră în conflicte și nu crează probleme. Evident, atunci când ne sunt încălcate drepturile sau suntem umilite, ripostăm, pentru că deși venim dintr-o țară săracă, avem demnitate.

„Un medic de la spitalul din Asti mi-a spus că nu înțelege ce se întâmplă în Moldova, pentru că foarte mulți moldoveni cu cancer la stomac se adresează la el”.

Maria Andronic nu plânge de dorul copiilor. La doi ani după ce s-a angajat în Italia, și-a adus și familia. Pe mama ei, însă, nu a putut să o convingă să vină. I-a spus că se teme să nu moară pe meleaguri străine și că vrea să fie înmormântată la ea în sat. Un lucru curios: toate răspunsurile moldovencelor la întrebările mele legate de spital, sistemul medical, activitatea lor lângă bolnav, conțineau cuvântul „dor”. Acest cuvânt a predominat în toate discuțiile mele cu cele 6 femei.

Maria Andronic: Și fiul meu, și soțul îmi sunt alături, în Asti, dar mă macină dorul de mama. Când stau nopțile la spital și văd agonia în care se zbate bătrânica de care îngrijesc, involuntar gândul îmi fuge acasă, la mama: poate-i bolnavă și ea, poate are nevoie de ajutor, de o pastilă, de o cană cu apă… Mi-e frică uneori să nu moară înainte să-și ia rămas bun de la mine, să reușesc să o sărut pe fruntea încrețită și bătrână…

De mama mi-i dor…

Maria Andronic: Veniți dintr-o altă societate, renunțând la meserie, aici suntem obligate să învățăm cum se îngrijește de un bolnav, să obținem abilitățile unei asistente medicale, să învățăm să punem injecții, să avem grijă de perfuzii, să-i administrăm pastilele, etc. Lucrez câte 9 ore pe zi, iar seara mă duc la spital unde stau până la ora 9 dimineața. Abia de îmi mai „car” picioarele din urma mea, dar știu că nu-i atât de ușor să faci 100 de euro în câteva ore.

Maria Marian a lucrat în sistemul medical din Moldova timp de 25 de ani. A activat în cadrul spitalului din or. Călărași și a fost asistentă medicală, anestezistă în sala de operații, soră superioară în Chirurgie și soră principală pe spital.

Maria Marian: Bătrânul de care îngrijesc are Parkinson de 15 ani. De trei ani este cateterizat permanent. Mușchii de deglutiție sunt afectați, din această cauză face frecvent bronșite și pneumonii.

Reporter: Cum s-a produs „ruptura” de sistemul medical din Moldova și angajarea în calitate de badantă în Italia?

Maria Marian: A fost o „ruptură” tristă, dar necesară. Fiica trebuia să meargă la facultate, iar asta însemna cheltuieli mari. Din salariu nu reușeam să fac nimic, nici măcar să întrețin casa. Nu putem să spunem că ducem aici o viață tristă, dar nu-i nimic bun în emigrarea noastră. Îmi este dor de activitatea mea la spital, de colectivul de lucrători medicali, dar ceea ce-mi lipsește cel mai mult sunt copiii care au rămas acasă. Asta-i marea tragedie a societății noastre, a viitorului țării noastre – copiii rămași în Moldova, care cresc fără mamă. Copilul meu nu va mai fi de 9 ani, așa cum l-am lăsat atunci când am plecat. N-o să știu cum e să-l trimit dimineața la școală, să-l aștept, să-l văd cum crește. Poate, financiar, am reușit să facem ceva pentru ei, pentru părinții noștri, pentru noi, dar sufletește ne-am făcut cu mult mai săraci, mai reci. Distanța ne-a înstrăinat. Când eram acasă, duminica era ziua familiei, ziua în care găteam ceva gustos și stăteam cu toții la masă. Am pierdut această tradiție frumoasă, iar în casa noastră nu mai miroase duminica a plăcinte. Este un mare gol sufletesc atât pentru copii, cât și pentru noi.

Reporter: În ce condiții ați reveni acasă?

Maria Marian: În fiecare zi mă gândesc la asta. În Moldova prețurile sunt foarte mari, dar totuși aș reveni în sistemul medical pentru un salariu de vreo 10 000 de lei. De câte ori plec acasă, atunci când avionul ajunge deasupra Moldovei, încep să plâng. Mă uit pe ferestruică și văd colinele, codrii, satele, râurile și simt o căldură sufletească de nedescris. Deși încă sunt în aer și motoarele avionului încă vuiesc, deja mă simt acasă. Simt chiar și mirosul de iarbă și aroma pâinii scoase din cuptor. Poate sunt prea sentimentală, dar Moldova este locul meu, este țara mea. Cândva, o să revenim cu toții acasă! Neapărat o să revenim acasă!

Violeta Colesnic, MedNews

Foto: Glorya și Camelya Călugăreanu, pentru MedNews

Preluarea informaţiei de pe site-ul Agenţiei de Presă Mednews, poate fi efectuată doar cu indicarea obligatorie a sursei şi a link-ului direct la articolul preluat de pe www.mednews.md
REPORTAJ despre badantele din Italia //„Sufletește, am sărăcit! (…) Neapărat vom reveni acasă!” Reviewed by on .   Despre exodul medicilor s-a vorbit foarte mult în mass-media. Despre exodul mamelor la fel… Cuvântul „badantă” a intrat în vocabularul nostru odată cu cr   Despre exodul medicilor s-a vorbit foarte mult în mass-media. Despre exodul mamelor la fel… Cuvântul „badantă” a intrat în vocabularul nostru odată cu cr Rating: 0
scroll to top