– Când ajungeți la poliție, mergeți tot înainte. Nu vă opriți. La semafor, o luați la stânga, treceți calea ferată, apoi șesul și ajungeți drept în sat.
Ajungem la niște case. Nici un indicator cu denumirea satului. Oprim mașina la o intersecție care se bifurcă în trei direcții. Elena iese din mașină și se uită în toate părțile. Pustiu. Liniște. Nimeni pe stradă. Nici măcar nu avem de cine întreba în ce sat suntem.
– Hai s-o luăm la dreapta. Tot vom ajunge undeva!
Mergem vreo 200 de metri și …
– Stop! Iată-l! Am ajuns!
În fața noastră, indicatorul pe care-l căutam.
Elena parchează, înșfacă aparatul de fotografiat și țușnește din mașină. Potrivit tradiției, facem câte o poză la intrarea în localitatea în care mergem să realizăm reportajul, doar că ea nu se oprește în fața indicatorului ca să imortalizele momentul, ci se duce drept în locul unde începe un drum de țară. Noroi, mâzgă, băltoace…
– Buna zâua. Da’ ce fotografiați neavoastri? – ne întreabă o doamnă trecută de 60 de ani.
– Păi, indicatorul cu denumirea satului…
„Tanti”, îmbrobodită cu șalincuță turcească se uită iscoditor la noi, lasă sacoșa jos, apucă de ambele colțuri ale șalincii și trage vârtos din ele. Face ochii mititei, își umezește buzele cu limba și dă-i mai departe cu întrebările…
– Da’ pentru ce vă trebu’?
– Facem un reportaj despre punctul medical din satul Dvs.
– Apu’ neavoastri ați luat-o într-o direcție greșită. „Medpunctu’” îi înapoi, lângă Fabrica de conserve. Întoarceți mașina… Când ajungeți la cotitură, o luați la dreapta. Dar când o luați la dreapta, n-o luați la dreapta, în deal, dar o luați la stânga…
Ajungem la capătul drumului, exact în locul unde „trebuie să o luăm la dreapta dar nu la dreapta, dar la stângă” și ne dăm seama ce a avut în vedere tanti… La intrarea în sat este o intersecție. Dacă o iei la dreapta,intri în satul Tuzara. Dacă o iei înainte, intri în satul Seliștea-nouă.
Întrăm în punctul medical și…începe filmul lui Kusturica. Fiecare pacient este un personaj. Care pe scaune, care în picioare, discută despre sănătate, politică, primar, prețul la lactate și la „chiucuri” de paie.
Ușa biroului Elenei Smolenschi, cea pentru care am venit astăzi, este deschisă. Înăuntru doi pacienți – soț și soție. Se vede că femeia a fost deja consultată, pentru că se îmbracă în scurtă, în timp ce asistenta îi măsoară tensiunea bărbatului…
– 130/80
– Eeee, dap tu ești mai bun decât mine, – îi spune soția
Cât se îmbracă bărbatul, Elena Smolenschi strigă:
– Următorul!
Intră o doamnă trecută de prima tinerețe. Se uită la noi, ne măsoară din cap până-n picioare și se așează pe scaun.
– Dezbrăcați-vă, – vine ordinul asistentei medicale
„Dezbrăcarea” se limitează doar la scoaterea scurtei. Broboada nu și-o scoate. Bunica mea spune că o femeie măritată nu-și scoate broboada cu una – cu două. Îi păcat.
– Vă dau cărtișica? – se adresează ea Elenei Smolenschi.
– Da, pentru că trebuie să scriu în ea.
Tanti se apleacă, desface sacoșa pe care o ține între picioare (pe podea) și scoate de acolo cartela medicală învelită într-o pungă transparentă, de 25 de bănuți și i-o întinde asistentei medicale.
Tensiunea – 160/95. Mărișoară! Asistenta începe să scrie în cartelă, iar femeia îi urmărește mișcările.
– ..mă duc eu dar până la dinți. Când vin, o să iau deam’ leacurile…
Iese tanti și imediat intră un băiat de vreo 13 ani însoțit de tatăl său.
– De vreo trei zile, lu’ băiatul ista al meu îi curge urechea…
Asistenta medicală îi măsoară tensiunea, apoi îl invită pe cântarul de la fereastră. Îi măsoară înălțimea și bagă toată informația în cartela medicală, după care îi arată ușa și pe medicul de familie care trebuie să-l consulte.
Elena Smolenschi este exact tipajul unei femei de la țară. Nu prea înaltă, corpolentă și cu o fustă lungă neagră, groasă, care-i înfășoară talia. Pe deget are un inel din aur, mare, în formă de romb, cu o piatră roșie în mijloc. Ah, este inelul tinereții mamelor noastre. Aproape toate aveau astfel de bijuterie, pentru că o femeie frumoasă trebuie să aibă și un inel pe deget. Părul vopsit într-un castaniu deschis și ondulat, dat după urechi îi cade până la umeri. Recunosc forma cârlionților, doar bigudiurile pot ondula în acest fel părul…
Iese în coridor să vadă câți pacienți mai trebuie măsurați, cântăriți și ascultați. Îi numără parcă cu ochii și intră înapoi în cabinet.
– Următorul!
Punctul medical deservește trei mii de persoane din două sate – Tuzara și Seliștea-nouă. Aici activează trei medici și toți trei prin cumul. Doi medici pe 0,5 din norma întreagă și unul pe 0,24 din normă. Elena Smolenschi se ocupă de programarea pacienților, dar și coordonează activitatea la încă trei asistente medicale – Svetlana, Diana și Elvira.
Reporter: Câți pacienți aveți pe zi?
Elena Smolenschi: Of…mulți… Majoritatea vin dimineața la control. După amiază vin doar cei care au proceduri – o picurătoare, o injecție… La punctul medical putem face doar câteva proceduri – electrocardiograma, glucoza, măsurăm, cântărim, verificăm tensiunea arterială, tonometria…
Reporter: Cum sunt pacienții de la țară?
Elena Smolenschi: La oraș, mă rog, poate sunt altfel, dar la noi pacienții sunt cu nevoile lor, cu probleme, cu bolile, cu gospodăriile lor… Îi acceptăm așa cum sunt… Avem și probleme. Sunt unele familii care fac parte dintr-o sectă unde nu este permisă vaccinarea. Au și avocații lor care le-au spus că au dreptul să nu se vaccineze… Încercăm să-i convingem, să le spunem despre riscurile la care își expun copiii…
Reporter: Pacienții de la țară vin cu ceva „atenții” pentru medici? O găinuță, vreo 10 ouă, un caș…?
Elena Smolenschi: Asta a fost pe vremuri, dar acum nu. Suntem mulțumiți să știm că pacienții sunt sănătoși. Un „mulțumesc” este suficient.
Când am aflat că voi lua trofeul Galei Premiilor în Sănătate pentru cea mai bună asistentă medicală, am fost tare surprinsă. În seara decernării am avut multe emoții. Eram și bucuroasă și fericită și mândră.
Diana este moașă. Anume ea le învață pe femei cum să-și verifice singure glanda mamară. Aceste lecții au început odată cu apariția unui indicator nou de prevenire a cancerului. La necesitate, este făcută analiza citologică, doar că analizele nu se fac pe loc, ci la labortorul de la Ungheni sau Chișinău.
Următorul pacient este o bătrână cu o mimică a feței numai bună de filmele de comedie – expresivă și veselă! Până și ochii i-s veseli și jucăuși! Dezbracă scurta și rămâne într-un halat de cameră cu imprimeuri de tigru. De sub batic îi ies câteva fire de păr negru-negru. Și sprâncenele i-s negre ca pana corbului. Și când mă gândesc că eu, la anii mei, deja ascund firele sure sub un strat de vopsea…
Bunicuța are bronșită și are de primit încă cinci injecții, așa că ne îndreptăm spre „staționarul de zi”. În sală – mai să leșin. Chiar în partea stângă stă un pat cu albituri albe și o pătură călduță care parcă strigă la mine: „hai sus… hai nani…șșșșș….hai nănițu…”. Totuși, trezitul la ora 5.00 nu influențează chiar pozitiv asupra productivității mele. Cât eu mă uitam cu milă la pat și căscam, bunicuța s-a aplecat, a apucat de poalele halatului și le-a ridicat sus, scoțând la vedere două picioare subțiri, încălzite de niște colanți negri, groși, călduroși. Când s-a apropiat asistenta medicală – bunicuța se întoarce cu spatele la fereastră și – hop – dă ștrampii în jos! Nu, nu de tot, doar atât cât să facă loc pentru injecție. Probabil că i-a pus o injecție nedureroasă, pentru că bunicuța nici măcar n-a tresărit.
Elena (fotograful) se apropie încetișor de fereastră și trage jaluzelele. Asta pentru ca luminozitatea prea mare să nu-i strice fotografiile.
După ce-i pune și a doua injecție, bunicuța dă poalele în jos și se pornește spre ușă.
– O să mă duc să dau analizele vineri…
Bunica a ieșit iar noi ne-am întors în cabinetul Elenei Smolenschi. Acolo, trei doamne în halate albe se cântăreau și se văicărau.
– Ia’ cântărește-mă!
Una din femei se descalță și urcă pe cântar taaare încetișor, de parcă spera că astfel, cântarului i se va face milă și va arăta mai puțin.
– 86 de kg!
– Doamne ferește! – exclamă femeia.
Tensiunea arterială este bună. Tensiunea intraoculară tot este bună. Glucoza în limita normalului, așa că femeile spun „la revedere” și pleacă grăbite, îngrijorate și sigure că gata, s-a stricat cântarul de la punctul medical… N-are cum să arate 86 de kg…
– Sunt lucrătoarele de la fabrica de conserve. Au diabet zaharat și sunt la evidență. Când au un pic de timp liber, vin să-și măsoare glucoza.
Deci iată de ce erau în halate albe. Da eu credeam că asistentele medicale se cântăresc și se măsoară între ele…
În cabinet întră un alt…personaj. O bătrânică „glamouroasă” cu papucii, scurta și sacoșa asortate.
O femeie în vârstă, de la țară, care a schimbat broaboada pe o căciulă – aste-s fițe.
O bătrânică cu pantaloni retro – astea-s fițe!
Elvira, o altă asistentă medicală iese în coridor și strigă:
– Cine vrea să facă cardiograma? Mata?! Hai treci…
Fata venită pentru o cardiogramă, se dezbracă, își lasă hainele pe scaun și urcă pe pat. Asistenta o pregătește, iar noi stăm în spatele unui perete și auzim gălăgia pe care o face cardiograful. În sală este cam frig. Mă întreb dacă nu cumva pacienta clănțănește din dinți…
Pe masa de lângă noi observ o cutie cu medicamente. Citesc denumirea, fac ochii mari, îmi ghiontesc fotograful și-i zic în șoaptă:
– Elena, uite aici – „FUFILINĂ”. Injecții pentru fufe… și mă prăpădesc de râs.
Ea citește, se uită la mine și cu toată seriozitatea îmi zice:
– Tu ori ai uitat literele, ori încă dormi! Aici scrie „EUFILINĂ”.
Ei, mare treabă. Am greșit o literă.
Coridorul este plin cu oameni. Sună un telefon și începe să cânte Vitalie Dani – „Dulcea mea, draga mea…știi cât mi-e de doooor…”
Mă dau într-un ungher, ascult discuțiile lor și le urmăresc comportamentul.
- Fiecare bătrânică se simte obligată să-l „niu-niu”-iască pe fiecare copil care intră în punctul medical. Să-l tragă de nas, să-l apuce de mânuță, să-i zâmbească și să-l întrebe cum îl cheamă și al cui este. Neapărat trebuie să fie prezente și niște dulcegării, gen „u-siu-siu”, „țâââââi” sau „tiu-tiu-tiu”.
- Hainele pacienților au un miros aparte. De văcuță. De lapte proaspăt muls. De copilărie. De bunică. De pâine coaptă în cuptor. De cartofele prăjite cu usturoi…
- Tratamentul începe cu „consilierea psihologică” direct în coridor. Unul își spune „of”-ul și ceilalți îi dau sfaturi și îl încurajează. Când ajunge în cabinetul medicului care îl întreabă ce-l supără, parcă nici nu are ce-i răspunde… Parcă deja nu-l mai „supără” nimic…
- Lumea se îmbracă simplu, cu haine ieftine, cumpărate la piața din sat. Haine curate, dar foarte vechi.
- Pungile negre, cu calendar, sunt cele mai solicitate când este vorba de păstrarea „analizelor”.
- Este normal să vii la medic cu încălțămintea de glod. Pentru că-i sat. Pentru că sunt drumuri neasfaltate. Pentru că-i glod.
- Deși se cunosc între ei, toți vorbesc încet. Din respect pentru lucrătorii medicali.
- Un bărbat sigur pe sine își netezește mustață stufoasă și, periodic, o răsucește la capete.
- Indiferent de problemele de sănătate, ei zâmbesc și sunt bine dispuși.
- Femeile de la țară au mai multe riduri în jurul ochilor…
- Palmele bărbaților sunt numai bătături. Mâinile puternice, muncitoare, obosite, care țin o cartelă medicală, îi fac să pară fragili, vulnerabili…
- De fiecare dată când un bărbat intră în punctul medical, dă mâna cu ceilalți bărbați.
- Dacă cineva strănută, toți într-un glas spun: „Să fii sănătos!”
Bolile cardiovasculare ocupă primul loc printre maladiile de care suferă populația din cele două sate.
Cândva, mai demult, în vârful dealului, a fost un depozit de chimicale care, cu timpul, a poluat solul, astfel ajungând în toate izvoarele și fântânile din sat. Din această cauză, hepatitele, cirozele hepatice, pancreatitele, cistitele, etc., au adus bolile tractului digestiv pe locul doi.
Nicolae Lupu este șeful Centrului de Sănătate Călărași și, prin cumul, medic de familie în centrul medical Tuzara, Seliștea-nouă. El este cel care a înaintat candidatura Elenei Smolenschi la Gala Premiilor în Sănătate.
Nicolae Lupu : Lenuța… noi așa îi spunem. A „crescut” sub ochii și influența mea personală și… se deosebește de alte persoane. Prin disciplină, prin stima față de colegi și dragostea față de pacienți. Ea rezolvă nu doar problemele medicale, dar și unele probleme sociale și chiar familiale cu care se confruntă pacienții. Știe câți copii sunt în fiecare gospodărie și ce reprezintă acea familie.
Reporter: La punctul medical din sat lucrează patru asistente medicale. Totuși, la Gala Premiilor în Sănătate ați înaintat candidatura D-nei Smolenschi. De ce anume pe ea?
Nicolae Lupu : Elena lucrează de foarte mulți ani. Întreaga carieră și-a petrecut-o la acest centru. Celelalte asistente lucrează doar de câțiva ani. Eu sunt la pensie. Elena tot o să iasă degrabă la pensie, așa că pregătim cadre, ca să lăsăm ceva în urma noastră… Deși este asistentă, ea a căpătat titlul de „doctorul Elena”. Ea nu a fost aleasă de mine, ci de populație. A fost dorința lor. De asta a fost votată.
Reporter: Care a fost reacția ei când a aflat că va concura pentru titlul de cea mai bună asistentă medicală din țară?
Nicolae Lupu : Ea este tare emotivă, iar când a aflat, s-a blocat. Dacă lumea din sat o știe, o respectă și o apreciază, de ce să nu știe despre asta o țară întreagă?
– Numai nu vă mișcați.
– Dar cum să stau?
– Nu vorbiți. Capul drept. Încheiați sacoul. Descheiați sacoul. Întoarceți capul un pic spre dreapta. Un pic spre stânga…
Of, uneori, o femeie poate fi o adevărată pacoste pe capul unui bărbat, dar o femeie fotograf, asta-i o grea încercare…
– Puneți cotul pe masă. Zâmbiți. Nu zâmbiți…
Gata. Nu mai suport. Îl las pe medicul de familie să fie „sfâșiat” de cerințele Elenei pentru o poză bună. Ies afară și o aștept pe Elena. Cât stăteam lângă mașină, doi pacienți au ieșit afară, s-au dat mai la colț, au scos din buzunar câte un pumn de răsărită și au început să discute despre o rudă de-a femeii, care stă țintuită la pat, de care ea îngrijește. Nu vor să-i de-a indemnizația pe cărbuni. Asta o supără tare. Mai bagă o sămânță în gură, o sparge între dinți, cojile le scuipă și continuă să se vaicăre…
Cum să plecăm acasă fără o poză cu indicatorul pe care scrie SELIȘTEA-NOUĂ?! Așa că urcăm în mașină și pornim prin sat. Ajungem pe un vârf de deal. Biserica, Primăria și Biblioteca sunt alături, într-un rând.
Un grup de copii cu ghiozdanele în spate intră în bibliotecă. Un alt grup ies afară și încep să fugărească o minge veche, ruptă, dezumflată.
– Alta nu avem. Îi bună și asta!
Intru în bibliotecă să-mi bucur ochii cu niște copiii care stau și citesc dar găsesc cu totul altceva… Internet cafe. Copiii se joacă la calculatoare și vorbesc în gura mare… Ies și pornesc spre mașină.
– Chiochi, dă-mi un leu să mă joc la calculator…
– Eu nu-s „chiochi”. Nu-ți dau nici un leu.
„Chiochea” Elena le-a dat câteva bancnote de un leu și ei au fugit spre bibliotecă .
Mergem mai în vale și admirăm priveliștea. O gospodină a înșirat rufele pe sârmă. Aproape din fiecare hogeag iese fum. E frig.
Elena urcă pe gardul Primăriei ca să facă niște poze în care să se vadă tot satul.
Din vale se vede cum urcă dealul un bătrânel cu o căldare pe braț. Poartă o pereche de pantaloni de velur și un pulover larg deasupra, pe care l-a „cumințit” cu o centură. Cămașa tot i-i bătrână, ca și dânsul. Îi veche-veche și cu gulerul ros… de ani, de griji, de nevoi…
Ochii. Negri. Triști. Înlăcrimați. Te uiți în ei și-i citești soarta…
Nu l-am întrebat dacă vine sau se duce. Indiferent de destinație, în scurt timp, sticluța cu vin pe care o ascunde în căldare o să fie golită, „de sănătatea” sau „de sufletul” cuiva….
Reporter: Violeta Colesnic, MedNews
Foto: Elena Covalenco
