Astăzi, la ora 13.00 am ieșit din pușcărie. Și eu și fotograful.

Până să ajungem în spitalul penitenciarului a trebuit să trecem prin mai multe filtre. Eram pentru prima dată într-o pușcărie, așa că eram atente la fiecare detaliu: la numele gardianului care ne-a întâmpinat (Pădure);  la un pușcăriaș care dădea cu vopsea în spatele unui perete de sticlă; la două ferestre după care se vedeau vreo 20 de deținuți care coseau, ținând ceva pe brațe; la un altul, dezbrăcat până la jumătate, tatuat și care ne zâmbea dulce, într-un dinte, de după o fereastră cu gratii. Abia după ce i-am zâmbit și l-am salutat cu mâna mi-am amintit de cutumele jurnalistice.

Lângă o grămadă de cărbuni, doi pușcăriași trăgeau gustos dintr-o țigară și discutau ceva. Când ne-au văzut, s-au întors spre noi, s-au sprijinit de coada lopeții cu care, pe semne, încărcau cărbuni într-o roabă goală și obosită și… ne sorbeau din priviri. Da-da, corect, ne adulmecau! Îmi dau seama că ei rar au posibilitatea să vadă femei plimbându-se pe teritoriul pușcăriei, așa că i-am premiat cu un zâmbet larg. Nu-mi pasă dacă i-ar provoca zâmbetul meu îndrăzneț, suntem însoțite peste tot de doi gardieni cât doi munți.

Mergând prin labirintul de pereți înalți (foaaaarte înalți) și trecând prin niște uși parcă scobite în piatră, am ajuns la un panou pe care scrie: „Penitenciarul 16”. Am scos aparatul, am făcut o poză și imediat s-a auzit o voce prin rația „bodyguarzilor” noștri, o voce care le ordona să fie atenți la ceea ce fotografiem noi. Știam că suntem urmărite de camerele de supraveghere amplasate pe fiecare perete în fiecare ungher. Aproape că simțeam privirea cuiva în ceafă.

Pe toată durata aflării noastre la penitenciar, cei doi gardieni ne-au urmat peste tot ca două umbre. Noi ne opream – se opreau și ei. Măream noi pasul – îl măreau și ei. Exact ca două umbre, mereu la doi metri de noi.

„E pentru securitatea Dvs!”

Dacă luăm în calcul zâmbetele pe care le-am împărțit la dreapta și la stânga deținuților care mi-au ieșit în cale, mă gândesc că prezența gardienilor era mai mult decât justificată. Poate le-am părut cam stranii, cu capul în nori. Fără să ne uităm pe unde călcăm, priveam doar la blocurile și gardurile înalte, sârma ghimpată și căpșoarele deținuților care se ițeau de după o fereastră de la etajul trei. Într-un final, gardienii ne-au condus până la ușa șefului adjunct pe activitate curativă, Irina Tcaciuc, cea care ne-a oferit toată informația stocată în acest reportaj.

Penitenciarul nr.16 are statut de spital-penitenciar și este prevăzut pentru internarea a 530 de pacienți. Cei 80 de lucrători medicali sunt împărțiți în câteva secții:

Terapie

Boli infecțioase

Psihoneurologie

Chirurgie

Laborator diagnostic

Radiologie

Ftiziologie

Cabinet funcțional (ultrasonografie și duodenoscopie)

Pe coridor, dăm nas în nas cu un medic tinerel, frezat foarte scurt. L-am privit din cap până în picioare cu un pic de frică. Fotograful nostru nu se gândește mult și-i zice:

– Da noi am crezut că sunteți pușcăriaș…

De obicei, în timpul procedurilor, gardienii stau după ușă, în cabinetul medical aflându-se doar medicul și pacientul. Majoritatea medicilor au și grade militare. Sunt antrenați și pregătiți special pentru a interveni în forță dacă este nevoie. În plus, dacă medicul consideră că pacientul este periculos, poate solicita prezența gardianului în timpul consultației.

Deținuții cu zâmbetul strălucitor

Irina Tcaciuc, cea care are rol de ghid prin secțiile și cabinetele penitenciarului-spital ne conduce spre cabinetul stomatologic care a fost renovat în 2010. În fiecare lună, până la 60 de deținuți își tratează dantura. Îl găsim pe medic singur, citind.

– Tratarea dinților este un proces nu chiar…plăcut. Ținând cont că pacienții Dvs fac parte dintr-un contingent mai deosebit, vă este frică de reacția lor atunci când apăsați prea tare sau când le puneți injecția în gingie?

– Nuuuu, nu sunt violenți deloc. Pot doar să înjure, nimic mai mult

– Având în vedere că tratamentul dinților este gratuit, deținuții ar trebui să aibă o dantura perfectă. De ce nu profită de acest serviciu?

– Ei ajung la pușcărie având deja probleme cu dinții. Din păcate, nu au cultura de a-și îngriji dantura. Mulți deținuți nici nu știu cum să folosească periuța de dinți și pasta.

Îndeletnicire obligatorie: scuipatul în pahare

Atunci când este adus un nou deținut, primele două investigații pe care trebuie să le facă obligatoriu este Roentghenul și analiza sputei pentru depistarea tuberculozei. Sunt și din acei care refuză tratamentul, dar care sunt convinși, prin orice metode, să dea cel puțin sputa pentru analiză. Cabina pentru colectarea sputei, dotată doar cu un lavoar are ferestre transparente. Deținutul intră de unul singur și … trebuie să scuipe într-un pahar. În acest timp, gardianul și sora medicală îi urmăresc acțiunile de după sticlă.

– Măsura este necesară pentru a fi siguri că materialul recoltat aparține anume lui. Ulterior, paharele cu materialul recoltat sunt expediate la spitalul din Vorniceni. Dacă testele sunt pozitive, deținutul este izolat imediat. Unii însă refuză tratamentul.

– Refuzând tratamentul, el devine un pericol nu doar pentru sănătatea celor din jur, dar și pentru sine…

– Dacă refuză, trebuie să scrie o cerere prin care se dezice de orice ajutor medical. Noi îi explicăm care este boala lui, cât este de periculoasă, cum trebuie să se comporte, cum să trăiască cu această boală și îl externăm. Cei cu maladii transmisibile sunt izolați. Bolnavii de tuberculoză care refuză tratamentul sunt transferați la spitalul din Rezina.

În topul bolilor deținuților apar patologiile sistemului digestiv, ale tractului respirator, diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, tuberculoza și tulburările de personalitate. De asemenea, deținuți suferă de crize de nervi și au un comportament agresiv (comportament demonstrativ). Medicii spun că tulburările de personalitate ale deținuților sunt provocate de mediul în care au trăit sau de propriile vicii. De cele mai multe ori, acestea și sunt cauzele care îi determină să săvârșească crime. Medicii sunt alarmați de tendința de creștere a numărului cazurilor de cancer. Dacă până acum se înregistrau câte aproximativ două cazuri de cancer pe an, anul acesta maladia a cauzat mai multe decese. Irina Tcaciuc susține că spitalul este dotat cu strictul necesar. Totuși, medicii  nu întotdeauna au medicamentele necesare, așa că la dorința pacientului și la indicația medicului, rudele îi pot procura și aduce ceea de ce are nevoie. Bolnavii de tuberculoză și HIV sunt asigurați 100%.

Șefa laboratorului de diagnostic, Olga Golisceva, ne-a spus că Penitenciarul Nr.16 este singurul care are un dulap de securitate biologică care nu permite răspândirea virușilor, astfel protejându-l pe medicul care lucrează cu material infectat.

Medicul Golisceva ne-a ținut mult timp la ea în laborator, povestindu-ne cu mută pasiune despre munca ei, despre pacienți și despre metodele de prelevare a analizelor, dar și despre cei 10 ani de muncă în penitenciar. Poate că am mai fi stat, dar „salvarea” a venit din partea Irinei Tcaciuc:

– Haideți să mergem și în cabinetul de Ultrasonografie!

„Hai!”, am zis noi într-un glas. Pornim pe coridorul lung, urmate de cei doi gardieni devotați care ne urmăresc peste tot. La capătul coridorului vedem alți gardieni sprijiniți de un perete care, judecând după expresia fețelor, discută ceva vesel. Prezența celor doi gardieni lângă ușa pe care scrie „Ultrasonografie” indică faptul că în interior este un pacient. Când ajungem în dreptul lor, „ghidul” nostru ne spune să așteptăm. Peste vreo 2  minute, după dobândirea acordului deținutului, suntem invitate înăuntru.

Scrisori de dragoste doctorițelor

Pe patul de examinare stă întins, cu mâinile ridicate, pline cu vânătăi, un pacient de vreo 40 de ani. Doctorița își plimbă ultrasonograful pe burta lui dezgolită, uitându-se pe monitor și scriind ceva pe hârtie. Pacientul o privește în ochi, apoi îi urmărește cu privirea mâinile ei cu degete subțiri și unghiile vopsite în roșu. Tace. Execută fiecare indicație a doctoriței:

– Inspirați… / Întoarceți-vă pe-o parte…

Liniște. Toată lumea din cabinet tace. Se aude doar scrâșnetul pixului atunci când scrie doctorița. Are în jur de 30 de ani. Tânără. Înaltă. În pantaloni. Machiată discret. Părul prins „coadă de cal”. Mă uit atent la trăsăturile feței și-mi dau seama că își maschează frumusețea.

– Sunteți o femeie frumoasă. Pacienții dvs. sunt bărbați care nu prea văd femei, poate chiar cu anii. Se întâmplă să vă facă avansuri?

– Băieții cochetează, ne fac complimente, vorbesc frumos, ne fac ochi dulci, dar evident că nu răspundem acestor avansuri. Au fost cazuri când deținuții au trimis scrisori de dragoste doctorițelor. Nu stăm la taclale cu ei. Vorbim doar despre problemele de sănătate.

– Sunt și din acei îndrăzneți care încearcă să vă atingă?

– Categoric, nu. Gardienii sunt prezenți întotdeauna după ușă și, la nevoie, pot interveni. Dar până acum nu a fost nevoie. În plus, fiecare cabinet este dotat cu butoane care declanșează alarma. Pacienții sunt cuminți, pentru că ei știu că aici nimeni, cu excepția medicilor, nu-i va ajuta.

Pacientul se ridică și își încalță adidașii albi. M-am uitat să văd dacă au șireturi. Au! Îmi spune că până a veni la închisoare nu a avut timp să meargă pe la medici. În cele trei săptămâni de când a ajuns în detenție, vine la medic în fiecare zi.

– Ce vă supără? Ce probleme de sănătate aveți?

– Mă doare stomacul, ficatul, am bilirubina mărită și mai am și o „ghindă” la burtă. Când eram acasă, într-o zi am cărat un butoi în beci și am simțit atunci că parcă s-a rupt ceva. Dacă tot mai am de stat încă vreo cinci luni aici, măcar să-mi refac sănătatea. Medicii se poartă tare frumos cu noi. Dacă trebuie, vin și după ora 22.00. Dacă ne doare ceva, le spunem gardienilor și ei cheamă medicul.

– Pentru ce faceți pușcărie?

– Art 244. Înșelătorie.

Art. 244. (1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Ajungem în secția Chirurgie de la etajul 3. Un miros puternic de medicamente ne străpunge creierul. Intrăm pe una din uși. Chiar în fața noastră, un pacient tinerel este „legat” de două furtunuri – unul care leagă tubul de medicamente cu vena (picurătoare) și altul care leagă vezica urinară de o pungă pentru acumularea urinei. În salonul de reanimare, din cele trei paturi este ocupat doar un pat.

– Pacientul a fost adus la noi de la alt penitenciar. Când a fost ghețuș a căzut și și-a fracturat mâna. Salonul este echipat cu utilaj medical performant. În perioada post-operatorie pacienții beneficiază de servicii medicale de calitate, fiind supravegheați și monitorizați de personalul medical.

Alături, în spatele unei uși de sticlă, în sala de operație, stă întins un pacient cu o seringă înfiptă în antebraț. Anesteziologul stă la căpătâiul lui urmărind pe monitor indicatorii vitali. Pentru că ni se permite să fotografiem și să urmărim procesul doar de după un perete de sticlă, așa și nu am aflat nimic despre pacientul operat. Mi-au atras atenția halatele chirurgilor, care demult și-au pierdut culoarea albă, fiind de un gri murdar. Am încercat să ghicim vârsta celor doi chirurgi din spatele măștilor chirurgicale. Am încercat, dar nu prea ne-a reușit, pentru că erau prea concentrați și aplecați deasupra pacientului. Cert este că ambii erau tineri. La fel ca cele două surori medicale care îi asistau.

„Fetele” preferate ale „băieților răi”

Ieșim din salonul de reanimare. Trecem prin mai multe uși din gratii, traversăm coridoare și ajungem în secția de psihoneurologie. Medicul, cu o tunsoare scurtă, ne întâmpină cu zâmbetul pe buze. Nici unul din pacienții lui n-a dorit să discute cu noi, așa că au fost escortați în coridor pentru a ne permite să vedem cum arată o celulă.

Intrăm. Celula este dotată cu sistem de ventilare natural şi forţat, sistem de chemare urgentă, sistem de supraveghere video şi control, mobilier, lenjerie şi inventar nou, iar blocul tehnico-sanitar este separat.

Flori pe geamuri. Televizor. DVD. Boxe. Scăunele. Cărți. Icoane. Patru paturi.

 

Auzisem că în celule lor deținuții încleie poze cu fete, așa că eram curioasă să văd ce fel de postere și ce fel de fete preferă „băieții răi”. De rând cu câteva poze cu fete frumușele, erau și câteva poze cu femei trecute de prima tinerețe. Poza care însă m-a făcut să ridic din sprâncene și să emit o interjecție neortodoxă a fost cea a șefului Direcției Sănătate. Oare ce caută poza acestui bărbat pe peretele unei celule din pușcărie…?

O bucată de stofă cu imprimeuri de tigru, servește pe post de draperie aninată de o masă, de după care se vede un borcan cu murături.

Cochetatul cu medicul și amenințările = carcera (izolator disciplinar)

După excursia prin celulă, ne îndreptăm spre cabinetul de examinare, acolo unde pacienții vin pentru picurători sau pentru a fi consultați de medic. Nu găsim nici un pacient. Doar doctorița. Felul în care au fost aranjate paturile mi-a amintit de perioada copilăriei și de tabăra pionerească. Atunci eram obligați să aranjăm paturile exact așa – păturica împăturită în patru, întinsă pe mijlocul patului și „îmbrățișată” de cearșaf.

– Meseria de medic, mai ales în penitenciar este grea. Fiecare pacient are caracterul său. Stau închiși câte mulți ani și au nevoie să se descarce pe cineva, așa că noi nici nu ne certăm cu ei, nici nu-i provocăm. Nici într-un caz nu cochetăm cu ei. Dacă suntem amenințați de vreo unul, scriem raport și este pedepsit cu izolatorul disciplinar sau i se interzic întâlnirile cu rudele.

Medicii spun că nu se uită în dosarul deținuților pentru că nu vor să știe pentru ce crime au ajuns pacienții lor în detenție. Asta îi ajută să-și facă meseria corect.

În spitalul-penitenciar activează medici cu diferite specialități:

ORL

Oftalmolog

Traumatolog

Ginecolog

Medic endoscopist

Stomatolog

Medic funcționalist

Terapeut

Psihiatri

Neuropatolog

Infecționist

În prezent, spitalul are trei locuri vacante – ORL-ist, oftalmolog și medici laboranți.

Deținuții bolnavi sunt scutiți de detenție – uneori împotriva voinței lor

Sunt cazuri când pacienții sunt eliberați pe motiv de boală. Dar nimeni n-ar vrea să ajungă vreo dată să fie eliberați din această cauză. Sunt eliberați cei care suferă de boli incompatibile cu viața și în fază terminală, cum ar fi: cancerul, diabetul zaharat, patologiile cardiace, ictusul cerebral sau ciroza. Dosarul bolnavului este trimis medicilor legiști, după care, instanța de judecată examinează dosarul și decide dacă pacientul va fi sau nu eliberat pe motiv de boală. Anul acesta, medicii de la penitenciar au pregătit 12 astfel de dosare. Instanța a hotărât, însă, eliberarea doar a doi dintre ei. Ceilalți 10 au decedat înainte de pronunțarea deciziei instanței de judecată. Anul trecut, după ce a fost eliberat un pacient cu o boală în fază terminală, medicii de la penitenciar nu aveau unde-l duce, pentru că nici o rudă nu vroia să-l ia acasă. În cele din urmă, a fost preluat de un nepot îndepărtat. Un alt pacient a refuzat să părăsească penitenciarul,  motivând că și-a petrecut toată viața în spatele gratiilor și nu are ce căută în partea cealaltă a gratiilor, în libertate.

Totuși, potrivit Articolului 95, liberarea de la executarea pedepsei se aplică doar persoanelor care au contractat o boală gravă (stabilită, de altfel, de clasificatorul bolilor, prevăzute de Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 331 din 06.09.2006) doar „după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei”.

Cancerul

Deținuții bolnavii de cancer sunt escortați la Institutul Oncologic unde li se face chimioterapie. După ce urmează cursul de tratament, ei revin în celula din penitenciar. Dacă, însă, boala recidivează, ajung la Penitenciarul 16.

Copiii din pușcării

Deținutele gravide de la „Rusca” sunt aduse la spitalul-penitenciar începând de la a 30-a săptămână de sarcină. Deși penitenciarul este dotat cu ultrasonograf, pacientele sunt escortate la Institutul Mamei și Copilului unde li se face ultrasonografia. Când se declanșează travaliul, este chemată ambulanța și viitoarea mămică este escortată la Institutul Mamei și Copilului. Până la vârsta de trei ani, copilul este lăsat să crească alături de mamă, beneficiind de cele mai bune condiții de trai. În urma unei solicitări din partea spitalului-penitenciar, Ministerul Sănătății a dispus ca vaccinarea acestor copii să se facă la Centrul Medicilor de Familie 6.

Înghit „ariciul” ca să ajungă la spital

„Arici” – așa se numește un ghem de ace pe care deținuții știu cum să-l confecționeze și cum să-l ÎNGHITĂ corect, astfel încât să nu se rănească destul de serios, dar, în același timp, să poată fi internați în spital.

În spitalul-penitenciar, pacienții beneficiază de tratament special, cu condiții de trai mai bune și regim alimentar mai deosebit. Iată de ce, mulți deținuți își doresc să se „îmbolnăvească”.

– Mulți simulează boala. Unii o provoacă. Nu avem încotro, le facem toate investigațiile și …depistăm minciuna.

– Am auzit despre multe cazuri de automutilare. Ce-i determină să-și facă rău?

– Sunt și din acei care se automutilează. Cu ei lucrează și securitatea, și psihologii, și educatorii. Trebuie să înțelegem care-i problema, ce l-a făcut să apeleze la aceste măsuri extreme. Unul din motive ar fi neînțelegerile cu ceilalți colegi de celulă. În astfel de cazuri, putem chiar să-l schimbăm la alt penitenciar, doar pentru ca să nu mai recurgă la aceste gesturi radicale. Mai demult am avut un pacient care se automutila foarte des. Uneori, plaga de la automutilarea precedentă nici nu reușea să se cicatrizeze, iar el iarăși era internat la noi. Odată chiar i-am spus în glumă că o să-i coasem un fermoar, ca să nu mai trebuiască să se taie.

– Acum se mai automutilează?

– Deja nu. A murit! Un alt motiv pentru care ei apelează la automutilare este lipsa de comunicare. Odată am stat o oră și jumătate și l-am ascultat pe un deținut. 80 la sută din tratamentul deținutului o constituie discuția, comunicarea.

Pastilele sunt interzise în celule

Dacă în perioada tratamentului pacientul trebuie să-și ia pastilele la anumite ore, el este adus la sora medicală care îi dă această pastilă, indiferent dacă trebuie să vină de câteva ori pe zi. Nici într-un caz nu i se lasă pastilele în celulă, pentru a evita întâmplările neplăcute.

Condițiile întrunite pentru a ajunge medic în pușcărie:

Nici o rudă de gradul I nu trebuie să aibă antecedente penale sau conflicte cu legea.

În penitenciar activează medici atât cu grad militar cât și fără.

Gradul militar poate fi obținut până la 35 de ani.

Medicii cu grad militar pot fi chemați la lucru la orice ora de zi sau noapte. Cei fără grad militar au un program stabil – de la 9.00  la 15.00.

Medicii cu grad militar au pensia mai mare decât cei fără grad.

Medicii cu grade militare se pensionează după 12 sau 15 ani de activitate, în funcție de penitenciarul la care activează.

 

Violeta Colesnic, MedNews

Foto: Elena Covalenco