Trei medici au fost încătușați după decesul unui tânăr operat de apendicită. Neîndoios, este o tragedie și o pierdere imensă pentru părinți, pentru cei dragi. Societatea trăiește intens pe baricade două drame. Sunt scenarii regizate! Așa spun medicii și pacienții pe care îi întâlnesc. Dacă opina publică simte asta, înseamnă că este un sâmbure de adevăr și încolțește un sentiment de frică în această primăvară.
Chiar dacă sâmbătă, chirurgii de la SCR au renunțat la grevă (refuzau să mai opereze programat) în favoarea sănătății și a vieții, unii continuă să creadă că greva a fost doar o sperietoare. Se mai crede că chirurgii nu au dreptul la grevă, că sunt obligați să opereze și nu au voie la dreptul civil de a-și manifesta solidaritatea cu cei pe care îi consideră nedreptățiți. Se creează impresia că cineva are interesul să criminalizeze actul chirurgical, să-i certe pe cei doi – pe medic cu pacientul, implicați cu trup și suflet în actul medical.
Indiferent de situația politică, socială ori materială, pacientul manifestă un comportament aparte. Pacientul îl investește pe medic cu bună-credință, îl privește ca pe un salvator, îi atribuie puteri supranaturale, manifestă față de acesta ascultare. Toate acestea sunt valabile mai ales în Secția de chirurgie, pentru că în chirurgie totul depinde de reușita sau eșecul operației.
În aceste momente, indiferent de situația politică, socială ori materială, medicul trebuie să comunice așa cum îi cere pacientul, sugestiv. Doar chirurgul investit cu încredere practică o terapie sugestivă prin care îi comunică pacientului că știe să acționeze în situații-limită. Cu empatie sau nu, mesajul sugestiv, accesibil pacientului îi mobilizează resursele psihologice de supraviețuire.
Ce se întâmplă cu acei medici care sunt încătușați și scoși din aria de încredere în propriile abilități și capacități profesionale? Aceștia emană public frică. Ce se întâmplă cu pacientul care ascultă de un medic înfricoșat? Disfuncțiile de comunicare dintre pacient și medic compromit actul vindecării!
E bine că greva nu s-a întâmplat și solidarizarea chirurgilor a devenit un efort al breslei de reinvestire a încrederii în colegi. Cercetarea cazului prin încătușarea medicilor a fost o măsură exagerată și disproporționată, măsurată cu aceeași unitate punitivă ca în cazul unor criminali. Astfel, acuzațiile părinților îndurerați, tratate meschin de regizori invizibili, s-ar fi putut transforma în persecuții, iar actul medical ar fi fost criminalizat, dacă scenariul nu ar fi fost oprit prin anunțarea grevei.
De ce s-au produs cele două drame? Se va pronunța instanța de judecată care, în nevoia de reformare, are nevoie de un vot de încredere din partea propriului sistem și al societății?
Până atunci, dacă aplaudăm transformarea acuzațiilor în persecuții, înseamnă că insistam pe ruperea relației de încredere între medic și pacient și facem jocul celor care încearcă transferul de imagine de pe domeniile afectate cu adevărat de flagelul banului murdar către domeniul de securitate sanitară a țării.