În procesul de transplant de la persoană decedată există două momente dificile: menținerea donatorului în stare de moarte cerebrală și convingerea rudelor de a dona organul pentru transplant.

Societatea noastră nu este pregătită pentru donarea de organe

Oare câți cetățeni din țara noastră în situații ipotetice ar răspunde DA la întrebarea: sunteți de acord ca un membru apropiat al familiei dumneavoastră să doneze organe după moarte? Probabil că mulți, însă de cele mai multe ori răspunsul adevărat vine doar în situațiile în care suntem constrânși de soartă să decidem.

„În prezent societatea noastră nu este pregătită pentru acest lucru, cu toate că lumea trebuie să știe că moartea cerebrală este ireversibilă, însă, pentru a conștientiza acest lucru, societatea trebuie educată. În țările cu un grad înalt de dezvoltate, spre care tindem s-a lucrat mult în această direcție și noi trebuie să facem la fel.” De această părere este nu doar medicul-chirurg Vladimir Hotineanu, ci și coordonatorii de transplant din instituțiile autorizate pentru prelevare de organe.

De regulă, coordonatorii de transplant din instituția autorizată pentru prelevare/transplant invită rudele potenţialului donator pentru discuţii privind obţinerea acordului de efectuare a prelevării de organe, ţesuturi şi celule umane în scopul transplantării.

Totul depinde de informarea pe care o au despre donarea organelor

“Rudele persoanelor care decedează, deseori nu sunt în stare să discute întrebarile ce ţin de persoana dragă pe care au pierdut-o. Totul depinde de informarea pe care o au despre donarea de organe”, spune coordonatorul de transplant din cadrul Spitalului de Urgenţă, Vitalie Pivovarcic. Despre cât de epuizantă este etapa de convingere a rudelor ne-a povestit Cornelia Guțu-Bahov, coordonatorul de transplant din cadrul Spitalului Clinic Municipal „Sfânta Treime”. „ Le spunem rudelor care este situația reală în acel moment: cauza morții cerebrale, angiotomografia, ireversibilitatea procesului, toate încercările de a fi salvată ruda lor, dar cel mai important lucru rămâne sinceritatea și compasiunea față de ei”, subliniază Cornelia Guțu-Bahov. În opinia acesteia, comunicarea cu rudele donatorului devine eficientă numai atunci când medicii intră în pielea lor și încep să privească  cu propriii ochii situția în care aceștia se află.

Potrivit coordonatorilor de transplant, timpul alocat pentru comunicarea cu rudele este de 48 de ore, perioadă în care acestea trebuie să conștientizeze beneficiul transplantului și faptul că mama, fratele sau bunelul lor decedat va putea salva viața unuia sau mai multor oameni. Cu alte cuvinte, părți din oamenii dragi lor vor continua să trăiască în alți oameni.

Un număr foarte bun, luând în considerație noul început

România aproape că și-a dublat numărul de donatori decedați. În 2012, au avut loc aproximativ 250 de proceduri de transplant, față de peste 350 în primele zece luni ale anului 2013. Asta ar însemna că în trei luni au fost efectuate aproximativ105 de transplanturi. În România primele transplanturi de la donatori decedați datează din 1997, pe când în Republica Moldova, fenomenul a luat amploare în 1982.

Din martie 2014, de când transplantulologia și-a reluat activitatea după o pauză de 8 ani, în Republica Moldova s-au efectuat patru transplanturi de rinichi și trei transplanturi de ficat de la donatori în moarte cerebrală. „Este un număr foarte bun. Chiar aș spune că am făcut un salt enorm, în acest sens”, este de părere Grigore Romanciuc, vicedirectorul Agenției de Transplant. Potrivit lui, rudele își vor da acordul doar dacă medicii reanimatologi, neurologii și coordonatorii de transplant vor fi sinceri și transparenți.

Refuzul rudelor e mai curând din necunoaştere şi lipsa unei conştiinţe bioetice

Despre franchețea cu care ar trebui să discute medicii este de acord și psihologul Daniela Terzi-Barbăroșie care enumeră motivele refuzului din partea rudelor. „Refuzul e mai curând din necunoaştere şi lipsa unei conştiinţe bioetice, decât din egoism sau rea-voinţă. Conflictul ancestral dintre viziunile umanist-seculare şi cele creştine îşi spune şi aici cuvântul, deşi donatorul este întreținut artificial. Religia de fapt, nu interzice prelevarea de organe. Uneori refuzul rudelor este cauzat şi de neîncrederea în sistemul medical, neîncrederea în diagnostic şi frica de fenomenul traficului de organe”, a subliniat Daniela Terzi-Barbăroșie.

Psihologul este de părere că pentru a micșora numărul refuzurilor atât de mare, care ne costă multe alte vieţi omeneşti pierdute din ignoranţă, este necesar să fie elaborate campanii ample de sensibilizare a opiniei publice cu privire la acest mare dar, pe care îl putem face, fiecare din noi: salvarea altor vieţi.

La noi în țară nu au fost făcute studii sociologice privind acordul de donare dat de rudele persoanelor decedate. Totuși, un vox, mini-sondaj de opinie, realizat de PublikaTV în aprilie 2013, relevă că 81% din populația țării ar fi de acord să doneze organe. Răspunsul i-a uimit chiar și pe reprezentanții Agenției de Transplant așa cum problema persistă aproape în fiecare caz de transplant de la o personă decedată clinic. Răspunsul ipotetic, corespunde oare cu cel pe care va trebui să-l dăm aflându-ne față în față cu o situație reală?

Pentru MedNews: Djulieta Ardovan