În sfârșit! Primul reportaj în afara Chișinăului! Mă așez comod pe bancheta din dreapta a mașinii, setez frecvența preferată a unui post de radio și mă las pe spate. Ora 6 dimineața. Soooomn. Elena (fotograful) verifică încă o dată rucsacul, aparatul foto, bateriile, dictafonul, încă un set de baterii pentru dictafon și …termosul cu cafeluță. Eu casc alene. Mă uit la ceas. 06.15. Mă uit la Elena.

 – Ga-ta! Pornim! Da poate câte o cafeluță înainte de drum…?

Ei cum s-o refuz?! Stăm în fața oficiului și ne sorbim în liniște licoarea. Eu mă gândesc la cei peste 200 de km de drum pe care urmează să-i parcurgem. Elena verifică bărbătește roțile cu piciorul și…

 – Hai, sus! Pornirea!

La intrarea în Ungheni, ne facem un selfie pentru noi, dar și câteva poze „pentru națiune”, adică pentru reportaj.

Parcăm mașina în spatele spitalului, chiar lângă Morgă.

În anticameră, secretara ne spune că directoarea, Lidia Crăciun e ocupată. Ne invită să ne pierdem timpul pe o canapea moale, confortabilă. Pe perete, chiar deasupra canapelei, stă atârnată diploma oferită de Gala Premiilor în Sănătate, echipei serviciului chirurgical al spitalului raional Ungheni. În anticameră mai sunt două asistente medicale care discută despre pacienta Gorincioi, care chiar acum este în sala de operație. Cezariană.

Lidia Crăciun ne invită în biroul ei. Nu avem timp de ceai și cafea așa că o rugăm respectuos să ne permită să începem excursia prin spital. De data aceasta, ghidul nostru este Ghenadie Șerbul, director adjunct.

 

CHIRURGIE

Toți pacienții pe care i-am văzut purtau bahile. Pe coridoare, o curățenie de „lingi mac” nu alta. Se vede că blocul este proaspăt renovat. Un grup de studenți trec buluc pe lângă noi. Trec pe lângă o ușă deschisă, aruncă privirea într-o fracțiune de secundă și imediat fac stânga împrejur! Revin în fața ușii și mă uit cum un bărbat cu papucii murdari stă cocoțat pe o scară și schimbă un bec. Stau și meditez…să pun sau nu poza cu papucii… Nu, n-o pun.

Pe coridor stă o lampă mare, din acelea care se găsesc în sălile de operație.

Ghenadie Șerbul: Vă rog, nu fotografiați lampa. Am instalat una nouă în sala de operație și nu am reușit s-o scoatem pe aceasta veche.

De undeva apar două asistente care împing o targă pe care stă întinsă o bătrânică. I se văd doar tălpile cu bătături. Nu am reușit să-i văd fața pentru că a fost băgată într-un salon.

Fiecare salon al spitalului este dotat cu paturi multifuncționale, grup sanitar și chiar cabină de duș.

Ghenadie Șerbul:  În ultimii ani, spitalul s-a schimbat foarte mult. E cerul și pământul între ceea ce era și ce vedeți acum. Fondator este Consiliul Raional. El trebuie să aibă grijă de întreținerea spațiilor, doar că nu sunt gata să plătească pentru reparațiile pe care le vedeți. Acestea sunt investiții! Numai în Chirurgie și Terapie investițiile ajung la 4 milioane de lei. Reparațiile din Blocul de operații și Reanimare au costat aproape 3 milioane de lei.

 

Traumatologia este la etajul întâi. Bolnavii sunt țintuiți la pat. Îi ridicăm pe scări, cu mâinile. Ați văzut asistentele noastre – sunt tinerele. Infirmierele au între 50-60 de ani. Păi iată, pacientul este ridicat cu targa de patru din ele. Când mai este câte o rudă, o rugăm să ne ajute. Ziua, rugăm muncitorii care lucrează la reparații să ne ajute. Uneori și noi, medicii, punem mâna și ajutăm. Când pacientul are 50-60 de kg îl ridicăm ușor, dar se întâmplă să avem pacienți de 150, chiar 200 de kg! Dacă trebuie dus la roentghen, îl ducem tot cu mâinile. Mulți nu văd rostul unui ascensor la un bloc cu două etaje, dar credeți-ne, când trebuie să ridici un bolnav de 200 de kg… Consiliul Raional a alocat 200 000 de lei pentru un ascensor.

O asistentă medicală iese pe o ușă și aleargă spre noi cu două halate albe. Am mai îmbrăcat și prin alte spitale halate sterile, dar acestea sunt deosebite: din cit, imaculate, apretate, călcate… O frumusețe! Îl îmbrac și simt cum „devin” medic. Mă admir cu coada ochiului într-o oglindă, dar las repede la o parte narcisismul și pornesc fuguța din urma lui Ghenadie Șerbu care mă așteaptă în fața sălii de operație.

Intrăm și rămân uimită de ceea ce văd. Miros de clor. Totul e alb. Curat. Steril. Sistem centralizat de oxigen. Trei oglinzi mari cu trei robinete sub ele și un panou cu reguli „cum să-ți speli corect mâinile”. Chiar și un ștergar moale, alb, atârnă într-un cui. Mă apropii de ușa care dă spre sala de operații, încerc să fac un pas și înmărmuresc când în urma mea, medicii strigă aproape cu disperare:

 – Nu! Nu!Nu! Nu intrați! Doar până la ușă! Am sterilizat sala timp de două ore. Și așa facem de fiecare dată înainte de operație.

Medicul anesteziolog, Vladimir Popovici ne spune că le mai trebuie aparate pentru sala de operație, dar este sigur că într-un final, spitalul va fi echipat cu tot ce trebuie.

Deși vestiarul este micuț, fiecare medic are dulăpiorul lui. Pe unul din scaune stau aruncate niște haine.

– Avem o operație urgentă. Medicii au intrat în sala de operație.

Aha. Probabil este vorba de cezariana despre care am aflat în anticamera directoarei. În coridorașul vestiarului, pe o masă de călcat, „îngheață” un fier de călcat rece, vechi, din acela fără aburi. În adolescență am ars multe rochii și fuste cu un astfel de „dinozaur”.

Ieșim din Chirurgie și dăm cu ochii de niște ferestre luminoase, mari, pline cu ghiveciuri cu mușcate înflorite. Coborâm la etajul unu. În fața ușii pe care scrie Reanimare, un medic vorbește cu o rudă. El își încruntă fruntea. Ea își duce mâna la gură. Apoi își încruntă fruntea, devine agitată, cere explicații… Medicul îi explică calm până ce femeia se liniștește. Vorbesc în șoaptă ca să nu auzim noi.

REANIMAREA

De cum intrăm, vedem cum asistenta și unul dintre medici aranjează un pat. Au scos albiturile murdare și pun altele curate. Dimineață, un pacient a decedat. În locul lui va fi adus un alt pacient, poate mai luptător.

O bătrânică urmărește fiecare mișcare de-a noastră. Așa-i de mărunțică încât nu-mi imaginez cum o să încapă în vena ei toată punga cu sânge atârnată pe un stativ și conectată la mânuța ei subțire. Pe noptiera de lângă pat are o cănuță cu ceai, cu o feliuță de pâine pe ea. Oare cine o ajută să mănânce?

Ghenadie Șerbul: Problemele doamnei au început cu trei ani în urmă. Are tumoare la rinichi. O trimitem la Chișinău la operație, dar nu vrea să se ducă. Jumătate din pacienții bolnavi de cancer sunt depistați tardiv, cu forme avansate, când nu-i mai poți  opera…

Așa cum stăteam lângă ușă, privirea mi s-a oprit la bărbatul de pe ultimul pat. Galben. Galben-galben. Chiar și fața îi este galbenă. Un galben închis – ca un soare care s-a stins, care nu mai luminează. Pentru că văd așa ceva pentru prima dată, îl întreb pe Ghenadie Șerbul ce maladie poate „vopsi” un corp uman într-o așa culoare…

Ghenadie Șerbul:  Are o boală urâtă. Ciroză hepatica. Primește tratament, dar efectul medicamentelor e minim. Boala a avansat prea mult. Pacientul nu s-a adresat la timp la medic și este în stare extrem de gravă. Toți pacienții sunt îngrijiți și primesc tratament. Sunt pacienți cu perspectivă și fără… Înțelegeți?

MedNews: Înțeleg…

Ne apropiem de patul „soarelui stins”. Și-a mișcat capul și și-a întors privirea spre noi. S-a uitat în ochii medicului. Lung. Cu milă. Cu resemnare. Deși nu l-am întrebat, sunt sigură că e conștient că sfârșitul lui este aproape. Că a ajuns la capătul drumului. Că moartea este inevitabilă. Că regretă…că nu s-a adresat la timp la medic. 46 de ani.

Pe patul de alături un alt pacient, mai în vârstă, inconștient.

Ghenadie Șerbul: Accident vascular cerebral.

MedNews: Câți pacienți pe zi sunt în reanimare?

Ghenadie Șerbul: Aproape întotdeauna avem câte 5-6 pacienți.  Astăzi unul din pacienți a decedat, altul a fost transferat în secție și numai ce a fost internat încă unul. De asemenea, așteptăm încă un  pacient care va fi adus din sala de operație.

 

TRAUMATOLOGIE

Secția se află într-un bloc separat. Când ajungem, de la etajul doi se aude o „orchestră” de sfredele. Ridicăm privirea spre sursa gălăgiei și vedem un geam deschis de la etajul doi. Întrăm și dăm peste două baxuri de polistiren, împachetate în peliculă roșie. Un muncitor trece pe lângă noi și urcă scările care duc la etajul doi, cărând în cârcă un sac. Pe o masă de la etajul doi vedem alți doi saci identici.

Ghenadie Șerbul: Continuăm reparația. Vrem ca pacienții noștri să fie mulțumiți atât de serviciile medicale cât și de condițiile bune. Așa cum e în Europa…

 

Într-unul din birouri, un grup de studente conspectează ceva de pe panourile informative puse în rame și bătute în cuie pe pereți. Discută ceva și chicotesc încetișor.

Șeful secției, Octavian Babici, e tânăr. Îmi dau seama că majoritatea medicilor pe care i-am văzut prin secții sunt tinerei. Îi spun despre observația mea și-mi zâmbește:

Octavian Babici: În ultimii patru ani au fost angajați 16 medici. Cred că este un record pentru Republica Moldova și n-o să găsiți un alt spital care a făcut atâtea angajări într-un timp atât de scurt, mai ales că țara noastră se confruntă cu o criză mare de  doctori. Tinerii specialiști sunt atrași de condițiile bune de la acest spital.

 

OFTALMOLOGIA

Este la etajul doi. Când urc scările, dau de un bărbat care stă pe un scăunel și leagănă în mâini o geantă de damă. Plictisit. Obosit. La fel ca și geanta. Mă opresc chiar lângă el și-mi notez în carnețel că să nu uit să scriu despre acest detaliu. (Apropo, când am ieșit din secție, el stătea tot pe acel scaun și tot legăna geanta…)

Dumitru Gaibu este singurul medic chirurg-oftalmolog. Anual, face în jur de 100 de operații. A fost la specializare în India și în mai multe țări din Europa.

Tudor Tăbârță este medic ORL-ist pentru copii. Cineva îi spune că „au venit două fete jurnaliste” și el vine spre noi galeș, cu zâmbetul pe buze și cu oglinda frontală pe cap.

Tudor Tăbârță: Eeee, fetelor, de ce n-ați  spus că veniți, să mă fac și eu mai frumos…

Îl văd deschis la vorbă și glumeț. Pentru că-mi place să discut cu astfel de personaje, încep să-l descos:

MedNews: Firea dvs. mai glumeață vă ajută să lucrați mai ușor cu copiii? Glumele ajută la depășirea fricii de medici?

Tudor Tăbârță: Da, am mai multe șiretlicuri care mă ajută să-i fac să uite că stau în fața unui medic:  „Ia te uită ce cercei frumoși ai, ia dă să văd.” Fetițelor le place când li se fac complimente, așa că mă lasă să „examinez cercelușii” , pentru ca în final să pot pune un diagnostic și să prescriu tratamentul adecvat.

MedNews: Când își încheie cariera un ORL-ist?

Tudor Tăbârță: Niciodată. Noi suntem ca artiștii. Ei sunt artiști toată viața. Noi suntem medici până în ultima secundă a vieții. Dacă nu mă alungă, o să lucrez încă mulți ani.. Dacă te pensionezi, te mai uită lumea.

MedNews: Ce trebuie să faci ca să nu te uite lumea?

Tudor Tăbârță: Să fii om cu oamenii. Să fii blând, cuminte, să nu fii avar la arginți. Bunătatea și vorba bună tare mult înseamnă. Dar cu vorba bună nu faci medicină, trebuie să fii și un specialist foarte bun. Am început să studiez medicina în 1971 și încă nu am încetat. Viața de medic este o școală permanentă. Mi-am ales meseria cu mare plăcere. Aveam un consătean care s-a făcut ORL-st. El a fost primul care mi-a pus pe cap oglinda frontală. Acum dacă mă uit înapoi și analizez toată viața mea, îmi dau seama că altceva în afară de ORL nu știu și nu pot face. Dacă ar fi să aleg, tot ORL-ist m-aș face… Mâine-poimâne am 50 de ani de când lucrez în domeniu. Vă dați seama? O viață de om. Dar…este o meserie nemaipomenită. Este o artă, ceva deosebit.

 

Înainte de a pleca, îmi notez numărul de telefon al medicului Tăbârță. Dacă într-o zi voi dori să fac un interviu savuros cu vreun medic, știu unde să-l găsesc.

Ieșim afară și, ca de obicei, Elena (fotograful) uită că are bahile. Plioscăie cu ele prin mâzga formată de la ploaia și zăpada dezghețată. După ce ia aparatul de fotografiat de la ochi îi zic să-și facă un selfie. Dar să-și fotografieze și picioarele. Își dă seama de ce i-am cerut asta, râde și imortalizează momentul.

Ne îndreptăm spre secția Ginecologie. Pe drum, Ghenadie Șerbul ne povestește cu mândrie despre achizițiile spitalului:

Ghenadie Șerbul: Grație unui proiect japonez, spitalul are un aparat pentru video-endoscopie în valoare de 100.000 de euro. Pacienții noștri beneficiază de așa proceduri ca fibrogastroduodenoscopie și colonoscopie. Astfel de aparate sunt doar în cele mai performante centre din Chișinău. Ca să știți, între spitalele raionale se duce o luptă pentru regionalizarea serviciilor. Se prevede construcția a șapte spitale regionale, dintre care unul este prevăzut la Ungheni. Raionul Călărași la fel, luptă pentru asta. Ei au clădire nouă, dar nu au specialiști și utilajul pe care-l avem noi. La noi clădirile sunt mai vechi, dar ne străduim să le renovăm.

GINECOLOGIE

În secție lucrează trei medici, inclusiv șeful secției. Anual sunt consultate peste o mie de paciente.

Nicolae Morari: Astăzi avem patru internări, iar în coridor mai așteaptă câteva femei. Am făcut o cezariană, apoi o operație ginecologică și încă o pacientă cu miom  și hemoragie. Mai am încă două gravide internate… Timpul ne presează.

Facem o excursie prin secție. În coridor, într-un ungher, stă un teu plictisit cu o cârpă în cap. Cabinetele medicale, deși micuțe, sunt curate și îngrijite. „Capra” cu „coarnele” înfășurate în niște bucăți de stofă, așteaptă cuminte vizitatoarele.

Medicul deschide ușa unui salon și vedem două fetițe tinerele, timide. Se vede că prezența noastră le  jenează. Îi spun Elenei să nu le fotografieze. Nici nu întreb pentru ce „proceduri” au venit.

Ieșim afară și ne îndreptăm spre blocul administrativ unde ne așteaptă Lidia Crăciun. Pe drum, medicul Șerbul ni se destăinuiește:

Ghenadie Șerbul: Medicina nu este respectată și nu este plătită. Sunt unii pacienți care vin din Europa, din Rusia și consideră că dacă au bani, pot să deschidă ușa cu piciorul. Sunt cazuri puține, dar credeți-ne că ne fac viața amară. Este suficient să avem un astfel de pacient pe zi și ne strică toată ziua.

Sunt unii pacienți care consideră că toată lumea este datoare să le acorde toată atenția, sunt pacienți care vor de la noi mai mult decât putem să le oferim. Acum se pune accent pe drepturile pacienților, dar despre drepturile medicilor nu se vorbește nimic. Chiar ieri, un  pacient s-a purtat atât de urât cu o soră medicală, încât ea a făcut o criză de nervi și a plecat acasă. Și asta doar pentru că acest bărbat nu s-a dus mai întâi la medicul de familie, ci a venit direct la noi. Noi i-am făcut un bine, l-am consultat , pentru ca în final el să ne facă cu ou și oțet.. Și așa-i în fiecare zi. Oamenii vor să fie sănătoși, dar nu duc un mod de viață sănătos, beau, fumează, apoi vin la spital și vor investigații, vor consultații… Joia și duminica avem zi de piață. Iaca omul se duce la piață, face cumpărăturile și își amintește că îl doare într-un loc și că trebuie să treacă și pe la policlinică să-l mai vadă vreo doi medici. Nu vine la medic dimineața, la 8.00, dar se duce mai întâi la cumpărături, apoi vine la policlinică și face gălăgie că iaca eu am venit și nu vor să mă vadă. Joia, policlinica se îneacă de pacienți. N-o să fie regulă până când Ministerul Sănătății n-o să înceteze să „meargă călare” pe medicină; atât cât n-o să fie protejat medicul de diferite acțiuni; atât cât oricine poate să ne ponegrească.  Nu ne aude nimeni. Idei sunt multe, dar… jumătate din ele nu se implementează pentru că nu sunt bani, iar o altă jumătate – pentru că nu există voință.

MedNews: Din câte înțeleg, aveți și pacienți agresivi…

Ghenadie Șerbul: Poți să primești și bătaie. Iată avem un pacient care a fost la Chișinău, a bătut polițiștii, a bătut personalul medical și ne-a spus că dacă trebuie o să ne bată și pe noi. Nimeni nu poate să-i facă nimic. Ne adresăm la poliție și polițiștii spun: „Când o să vă bată, atunci o să ne spuneți!”. Trebuie să ai martori, să ai scris, filmat, altă ieșire nu-i.  

Ajungem în anticameră și secretara ne anunță că dna directoare are o ședință, așa că ne invită într-un birou unde suntem servite cu ceai fierbinte. După ce timp de câteva ore am tot stat în picioare, pe tocuri, un scaun moale și o cană cu ceai este exact de ce avem nevoie.

Elena, (fotograful) s-a născut la maternitatea din Ungheni. După ce a văzut schimbările din spital, îmi spune că este mândră că am ajuns să facem un reportaj din orașul ei. A trebuit să ascult vreo zece minute de laudă la adresa orașului ei și a spitalului în care i-au tăiat cordonul ombilical. Bine că a venit Lidia Crăciun și a pus punct acestui calvar emoțional. (Dacă Elena află că am suportat cu greu aceste zece minute de laudă, la următorul reportaj o să găsească un motiv de răzbunare, așa că hai să nu-i spunem despre asta).

Lidia Crăciun: În timpul apropiat o să aducem un computer tomograf, un mamograf  și un ortopantomograf. Printr-un proiect am primit un aparat radiologic digital performant care costă 2 500 000 lei. Noi am externalizat spălătoria, așa că pacienții noștri primesc albiturile împachetate ca în spitalele de peste hotare. Blocul unde a fost spălătoria va fi renovat și vom face acolo imagistică performantă.

MedNews: Cum vă reușește să atrageți atâtea fonduri?

Lidia Crăciun: Aplicăm la proiecte. Când am venit, nu am putut să acredităm Chirurgia.  Podurile cădeau, iar WC-urile, mereu înfundate, erau la capătul coridorului. Atunci m-am ambiționat și am început să caut finanțări. După ce am văzut că reușesc, căutarea fondurilor a devenit ca o boală. Blocul operator este renovat tot dintr-un proiect. Maternitatea și Ginecologia din alt proiect. Am primit mult utilaj de la Guvernul Japoniei. Avem ultrasonografie și endoscopie performantă video. Am cumpărat mult aparataj din banii spitalului. Avem laborator performant, analizatoare biochimice și imunologice automate. În Ungheni s-a deschis un laborator privat, doar că setul de analize care la ei costă 850, la noi poate fi făcut cu 425. Noi suntem instituție publică și stabilim prețurile ghidându-ne de Registrul Unic. Firmele private au propriul mecanism de formare a prețurilor.

MedNews: În timp ce alte spitale se dărâmă, iar managerii se plâng de sărăcie, spitalul din Ungheni arată destul de… european…

Lidia Crăciun: Pentru asta este nevoie de ambiție și umblătură pe drumuri. Nu fiecare vrea să se ocupe cu asta. Am angajat un specialist în atragerea investițiilor care este mereu în căutarea fondurilor. Scrierea unui proiect durează mult. La unul din proiecte am lucrat doi ani. Sunt multe drumuri, cheltuieli, studii de fezabilitate, calcule tehnice. 

Anul acesta vreau să renovez Departamentul Urgențe, pentru că spitalul este mare și mie personal mi-i rușine de felul în care arată secția de primire. Vreau să fac un departament maaare, cu trei brigăzi de serviciu, cu utilaje noi, astfel încât, timp de două ore, bolnavul să facă toate investigațiile, să-i punem diagnosticul și să decidem dacă poate fi tratat în ambulatoriu sau îl internăm.

Vreau să renovez și Morga. Demult aș fi făcut-o, dar, există un „dar…” – finanțatorii externi nu finanțează astfel de proiecte. Toți spun că asta intră în obligațiile fondatorului, adică a Consiliului Raional.

MedNews: Ați folosit de mai multe ori cuvântul „vreau”. Unde vreți să ajungeți?

Lidia Crăciun: Vreau ca în spital să fie condițiile care m-ar satisface pe mine, în calitate de pacient. Sunt sigură că  dacă eu voi fi satisfăcută, le va place și pacienților.

MedNews: Am observat că majoritatea medicilor sunt specialiști tineri…

Lidia Crăciun: Prin Consiliul Raional, deja de trei ani, achităm lunar tinerilor specialiști câte o mie de lei. Le oferim mai multe facilități și îi atragem. Când v-a fi deschisă secția Imagistică, va mai veni o familie tânără – el neurolog și ea imagist. Îi „fur” dintr-un alt raion.

MedNews: Din care?

Lidia Crăciun: Nu vă spun. Sunt interesată să-i aduc, pentru că am nevoie de ambii. Neurologul care lucrează acum este la pensie, așa că trebuie să creștem alții. Am format o echipă bună. Cred că asta-i cea mai mare realizare. Trecerea de la un management la altul a fost foarte bruscă. Fostul medic-șef a lucrat 30 de ani. Părerea mea este că un om nu poate să stea atâția ani în această funcție, pentru că „se stinge”…Probabil că în primii zece ani și el a realizat multe lucruri frumoase pentru spital, dar odată cu trecerea anilor dispare interesul. Când am venit, la spital era un fel de apatie, iar când am început să-i implic pe toți –  „trebuie să facem”, „trebuie să aducem”, „trebuie să implementăm”, „trebuie să renovăm”, „căutați specialiști”, „căutați aparate”…etc. i-a făcut să țină la acest spital și la colectiv, să devenim o familie. Acest spital a fost condus întotdeauna de bărbați, iar când am venit eu, erau cam sceptici, credeau  că n-o să mă isprăvesc. La început chiar se șușoteau: „oare când o să fugă?”. Erau siguri că n-o s-o scot la capăt.

MedNews: Ce v-a făcut să înaintați candidaturile specialiștilor Dvs. la Gala Premiilor în Sănătate?

Lidia Crăciun: Am vrut să le dovedesc tuturor că într-un an de zile s-a făcut un salt enorm. S-a făcut infrastructură, am adus utilaj, am început să facem operații care până acum nu era posibil de făcut la spitalul nostru. În orice spital, fiecare manager trebuie să dezvolte trei structuri esențiale – gestionarea deșeurilor, sterilizarea și serviciul chirurgical. Pentru că din start nu a fost acreditată sterilizarea și serviciul chirurgical, primul lucru pe care l-am făcut când am venit în funcție a fost construirea unui bloc nou cu utilaj nou anume pentru sterilizare. A urmat Chirurgia și gestionarea deșeurilor.

MedNews: Care a fost reacția lor când au aflat că va trebui să concureze cu alte echipe din alte spitale?

Lidia Crăciun: „De ce noi?” Da’ de ce nu noi?! Nu suntem mai răi decât alții. În plus, am avut niște indicatori foarte buni în chirurgie.

Sunt mândră de colectivul meu. Poți fi manager cu coroană de aur, dar dacă nu ai echipă, nu obții rezultate.

Recunosc, altfel îmi imaginam că arată un spital raional vechi de 70 de ani. Nu mă așteptam să găsesc  incubatoare pentru nou-născuți, defibrilator, aparate performante,  săli de operație albe, sterile, moderne, bahile pentru vizitatori, medici mândri de locul lor de muncă…Prea frumos totul. Prea perfect.

P.S. Și pentru că era prea frumos ca să fie adevărat…

Seara, când am ajuns acasă, am primit un telefon de la unul din medicii de la spitalul raional Ungheni… doar că…n-o să dezvălui ce mi-a spus. Îmi place să scriu ceea ce văd, iar ceea ce nu văd, dar aflu că s-a întâmplat – investighez. Totuși, dacă vin la voi la spital, în secția voastră, cu dictafonul și carnețelul, vorbiți-mi direct. Obișnuiți-vă să spuneți lucrurilor pe nume. Deschis. Verde-n ochi și cu dovezi! Altfel, până la proba contrarie, o să vă cred un „om cu rânza mare”.

Violeta Colesnic, MedNews

Foto, Elena Covalenco