Pentru un jurnalist, un medic poate fi ori o binecuvântare… Ori o pacoste. Cu unii din ei – o mai mare plăcere să lucrezi: „Sunați-mă și de 10 și de 20 de ori dacă este nevoie”.
Cu alții, însă – of și aoleu!
Într-o zi am sunat un medic și i-am adresat o întrebare simplă – despre consecințele anginei. Răspuns: „Nu vă răspund la această întrebare. Informația mea ar putea fi denaturată de presă”. Denaturată?! Informațiile despre angină?! Haideți, doamnă doctor, chiar așa…?!
Șefa mă acuză că sunt rea cu medicii și mă numește „avocatul pacientului”. Îmi place „acuzația” asta. Mie nu-mi plac medicii incompetenți și aroganți! Nici cei care nu știu să comunice. Mi-s dragi medicii care își fac meseria cu dragoste, calm, ca cei din reportajele mele.
În cele șase reportaje pe care le-am realizat în ultimele luni, am înțeles că medicii sunt diferiți.
Transplantul din sala de operație prin ochii unui jurnalist – Primul reportaj. Prima dată într-o sală de operație și… prima dată am văzut un corp spintecat, întins pe masă – stratul de piele, cel de grăsime, intestinele, sânge… Am văzut o echipă de 40 de medici care lucrează sincronizat. Frunți încrețite, ochi concentrați, un pacient care a primit o grefă de ficat și… o a doua șansă la viață. Medicii de aici sunt luptători.
Reportaj din sala de reanimare – ”A fi sau a nu fi…în viață” – Secția de Reanimare este ca o cameră de tranziție. Urmează transferul …ori în secție, ori la morgă cu un cearșaf pe cap. Medicii de aici nu zâmbesc. Vorbesc în șoaptă. Sunt prea serioși și vorbesc puțin – strict la temă.
Reportaj din morga Institutului Mamei și Copilului – „Și copiii mor câteodată…” Dureros. Trist. Marcant. Paradoxal, dar medicii de aici zâmbesc și vorbesc despre meseria lor cu o naturalețe admirabilă – ca să lucrezi aici trebuie să-ți iubești cu adevărat meseria și să fii dedicat profesiei. Aici, medicii vorbesc rar, calm, au timp să explice și nu se grăbesc niciodată. Pacienții lor nu mai luptă pentru viață. Am fost acolo când a decedat mama și fătul ei din cauza unei intoxicații. Am fost singurii care am făcut poze. Unii colegi jurnaliști au preluat informația fără a indica sursa și au tăiat poza astfel ca să nu se vadă logo-ul MedNews. Deontologie… În acea zi am schimbat regulile.
REPORTAJ de la Dispensarul Narcologic: „ „Grădiniță” pentru reabilitare. Relatare de la fundul paharului”. Pacienții sunt ca niște copii neajutorați care au nevoie de îngrijire, susținere, încurajare și laudă. Medicii de aici sunt ca niște educatori și chiar se adresează pacienților – „băițăi”. Sunt deschiși, glumeți și pozitivi.
REPORTAJ DIN PUȘCĂRIE: „Medicii de după gratii”. Orice pacient are dreptul la o medicină de calitate, chiar și cei din spatele gratiilor. Medicii spun că nu se uită în dosarul deținuților pentru că nu vor să știe pentru ce crime au ajuns pacienții lor în detenție. Asta îi ajută să-și facă meseria corect. Doctorițele își maschează frumusețea – vestimentație decentă și machiaj discret. Discută cu pacienții strict la temă și nu cochetează, pentru ca pacienții să nu se îndrăgostească și să înceapă să scrie scrisori de dragoste. Doctorii sunt frezați scurt și-i poți confunda cu deținuții. Noroc de halatul alb.
REPORTAJ DIN SALA DE NAȘTERI: Lângă „ieslea” cu 7 prunci. Reportajul care m-a emoționat cel mai tare. Am plâns când am văzut cum se naște un copil. Am plâns când l-am scris. M-am bucurat când am aflat că au plâns și cei care l-au citit.
Reportajele mele prind viață datorită unor medici care înfruntă toate greutățile și își fac meseria. Mulțumesc, dragilor! Așteptați-mă la voi în ospeție – cu carnețelul, pixul și fotograful!
LA MULȚI ANI de la reporterul MedNews, Violeta Colesnic
